Nici eu nu cred în Simfonia morții.
Dar Moartea are Simfonia ei.
Blestemul de a te opune sorții
E ca un zbor spre groapa cu atei.
Nu m-am născut să cred în nemurire,
Deși, în primul an, m-am sinucis
Și-am înțeles că unica sfârșire
E Viața... Și așa m-am compromis.
Nici Dumnezeu nu a crezut în mine,
Cum eu nu am crezut în lumea lui,
De-aceea m-am trișat cu rău și bine
Și-am coborât în raiul amărui.
Am fost atât de sigur că destinul
Îmi scriu imaculat și fatalist,
Încât mi-am pus în față doar veninul,
Dorindu-mi fără mine să exist.
Nici eu nu am crezut că toate-acestea
Au timpul lor... Că nu se vor mai ști.
E drept că prea puțini își scriu povestea
Și cei mai mulți trăiesc cum nu ar fi.
De-aceea dumnezeii nu au nume
În viața mea și nu vor fi nicicând
Mai mult decât am întâlnit în lume.
Ce-i om și groapă, e același rând!
Nu m-am ferit de tainele terorii,
Ba chiar le-am așteptat cu-nfrigurare,
Știind, oricum, că noaptea naște glorii
Dispuse liber către fiecare.
-->
Comentarii
Minunate versuri!