Mi-am uitat sufletul în ora de ieri,
călăul l-a găsit şi l-a ascuns între frunze de gânduri
boceşte toamna ca o văduvă pe marginea criptei
cerul se prăbuşeşte în apa sfinţită a cuvântului
corbii ciugulesc cu poftă din cadavrul-suflet
doar ochii, nespuşi de senini, mângâie necuvintele.
Călăul tropăie pe inima sufletului
din cer se prelinge amurg de viaţă
corbii, sătuli, s-aşează la picioarele nopţii
îngropată în albul zăpezii de mâine.
Boceşte toamna peste sufletul-cadavru
lacrmile reci mutilează cuvintele
rotungite frumos, într-un miez de vară,
vine dimineaţa cu dricul de cristal
aruncă spre ora de ieri busuioc, uscat în cealaltă oră,
înainte de a se naşte sufletul.
-->
Comentarii