Când te uiţi în oglinda sinelui şi te recunoşti
fereastra casei se luminează,
copacii-n grădină se plimbă liberi
cu-nţelesul fiecărui cuvânt pe frunze,
piatra de la intrarea pe poartă
respiră timpul cu ochii.
Închizi în cerc razele demnităţii
şi laşi lumina să-ţi fugă-n afară
pe aripile gândului, fluture alb.
Seara te cheamă cu tăceri pe care le auzi,
sunetele sunt simple gesturi
care te mângâie cu degete de aer.
Aşa cum vântul îţi răsfiră părul
şi-ţi răcoreşte pielea,
de înfloresc în tine vise conturate
din care se vor naşte copiii de mâine.
Cuvintele ţi se închid în memorie,
îndoielile nu le dau voie să iese,
se aşteaptă sămânţa mirabilă
ce încolţeşte fără sens şi sparge uitarea.
Timpul urcă povârnişul de dragoste
intră pe uşa normalităţii
pe care mulţi o deschid şi o închid la loc.
Rămâi cu surâsul dezinvolt al unei femei
care-ţi face cu mâna şi pleacă.
-->
Comentarii