sunt paj al Venerei
peste ştersele urme ale rătăcirilor mele
se-aşterne cerul bolnav cu spuza de stele,
nopţile pline de rouă, apele, pădurile, frunzele,
mi-au fost de-o viaţă prietene şi călăuzele,
m-a durut lacrima dulce, ştearsă de vânt,
când îngerii singuri tremurau în cuvânt,
când cerbii beau stele pe rouă cu botul în lac,
şi zorii împletesc lumina, o torc şi-o desfac,
se-aprind stelare lumini pe cerul lichid,
şi porţile raiului sfânt încet se deschid;
sângele meu se reazemă în chinuri de cer
şi cerul devine un fel de lăicer,
cu care-mi învelesc noaptea vertebele visului
când joc pe sfoară pe marginile abisului,
lângă vânzători de iluzii, de cifre şi aur,
eu mă transform în regele gal sau centaur,
sunt un urmuz cu totul fragil, păpădie stelară,
un fulger al minţii pe-o stea funerară,
cerşetor de azur cu aripi de ceaţă
în transhumanţa mea solitară, măreaţă.
sunt paj al Venerei, cu ochi de văpaie,
prins în sipeturi şi-n volute cereşti,
tot ce-am gândit despre tine-mplineşti,
ai lumină în ochi şi dulceaţă în chipul tău blând,
în tine văd lumea lui eros plângând,
poartă-mă prin vise adânci, vesperale chemări,
prin horele cosmice, prin ceruri de mări,
prin abisul limpede al căii lactee,
căci eu te iubesc, o, dulce, femeie.
luni, 23 martie 2015
-->
Comentarii
Reverenţă!