Trăim latent, atent şi chiar mai mult decât absent, în acest Univers imanent, în care omuleţii verzi se pare că au prins curaj şi ne vizitează sistematic, chiar metodic.
Dar ce credem noi oamenii de orice culoare, dar nu verzi, despre rostul nostru?
Unii nimic, alţii puţine, iar cei puţini foarte multe.
Am înţeles acum, la profunda maturitate, că nu noi părinţii ne alegem copiii, ci dimpotrivă, ei prin sufletul dat de Dumnezeu, sunt cei ce aleg în ce corp material vor trăi pe toată perioada periplului în acest Univers, întors pe toate părţile şi de noi, dar şi de ei, cei care vor mai fi prin imensitatea tridimensională ce ne macină şi ne consumă viaţa, altfel trăită la maxim, spunem noi pentru consolare.
Dar, ce paradox apare în această deziluzie a transcendentului uman: cu voia noastră sau fără, fiinţele cele mai apropiate nouă-copiii-rod al dorinţelor însufleţite, sunt nu călăuzitorul bătrâneţilor noastre, ci călăul conştiinţei tinereţilor pierdute.
Regretăm timpul, regretăm spaţiul, regretăm chiar şi anostul clipei efemere, primind în schimb singurătate absolută, tristeţe perenă, suferinţă amară şi deznădejde profundă.
Ca remediu, într-o zi voi pleca departe, cât mai departe, încât cunoscuţii să spună: oare când se va întoarce?...duşmanii să murmure: oare se va mai întoarce?...iar cei pe care îi ştiai apropiaţi sufletului: sper să fie cum cred eu...
Dar, voi face pe plac doar Domnului meu, şi voi sta acolo unde mă va aşeza, fie chiar şi la colţul pocăinţei, căci doar nu trăim pentru a muri, ci murim pentru a trăi.
Iar ca o consolare supremă, nu avem decât paradisul sufletului în balsam de flori de câmp, în care apusul de soare va fi răsăritul sufletului adormit.
-->
Comentarii
Semn de placuta lectura si apreciere