Mă dor urechile, dar cine ce să ştie
Mă simt livid de-atâta timp
Îmi duc tot paşii prin pustie
Fără scăpare sau ceva în schimb.
Tăcerea e crescută din visare
Iar din război se nasc invidii
N-a mai rămas tot pur sub soare
Decât un gând şi vreo câteva stridii.
Eu tac, tăcerea să m-audă
Şi să mă cheme-n calea ta
Să fii în alb şi să fii nudă
De tot ce-i rău şi trist, aş vrea.
Zgomot e chiar şi-atunci când ploi
Transformă ea natura într-un martor
În care el şi ea, tot goi
Stau aşteptând un gând amăgitor.
Nu-mi mai doresc nimic din el comunul
Cel supranatural e prea departe
Stau aşteptând ca încă unul
Din gândurile tale, singur să se-ngroape.
-->
Comentarii
Lecturat cu plăcere. Frumos.
Frumoase versuri!