târziu
m-adun de nicăierea și iarși mă desfac,
venit din alte veacuri, eu nu mai știu ce fac,
mă cheamă iar tulpina prin timpul meu virgin
și sunt bolnav de visuri, povești ce pier și vin,
în mintea mea tot ce s-a dus, renaște,
precum cristos făcut-a în ziua cea de paște,
sunt omul blestemat ce port în mine vini,
trecând în veșnicie pe-un eșafod de crini,
voi fi mereu grămada din marile cenuși
sau golul singuratic ce va intra pe uși,
de-aceea eu rog steaua cea bună să mă poarte
prin raiul fericirii până ajung la moarte,
de-aceea ador lira cea dulce care cântă,
curgând printr-o răscruce de melopee sfântă,
strig timpul să m-aștepte, dar veșnicia curge
cum cade ziua-n noapte cu străluciri amurge,
cu luna care doarme, cu stelele ce pier
și eu privind flămând la marele mister.
poate ți-e dor, iubito, de zâmbetul meu trist,
cum mie mi-era dor de ochii de-ametist
și-ți căutam în palme zodia ta cea bună,
când ne plimbam agale sub nopțile cu lună,
mă-ntorc la iarba verde și-ți caut iară sânii,
cum îmi erau odată doar ei pe veci stăpânii,
mi-a spart fereastra raza ta azi-noapte
și trupul tău frumos s-a prefăcut în șoapte
și tot mă cheamă adesea ca să vorbim în gând
repovestind trecutul râzând, dar și plângând…
marţi, 25 iunie 2013
-->
Comentarii
Mulțumesc Lenuș, mulțumesc Aurora.
Pentru o poezie de calitate, meritaţi aplauze, maestre!
Felicitări!
.
Cu stimă şi admiraţie, Aurora
minunat poem