teiule
teiule, teiule, miresmele tale aduc vraja din povești,
când Eminescu trecea prin Copou cu Veronica de mână,
Iașul atunci era sărbătoare, îngerii se urcau la cer,
Eminescu purta lira lui Orfeu și Veronica cunună.
florile tale cădeau peste umerii lor de îndrăgostiți,
ochii li se topeau într-un albastru de cer, li se topeau,
teiule, teiule, îmbătător mai erai când bătea vântul prin tine,
seara când umbrele lor fermecate pe alee treceau.
se-auzeau pași pe înserate în culori de soare-apune,
luminând cărări de vis ce-aprindeau în zare ruguri,
luna dragă călăuză, cu luceafărul sclipind,
se topeau ca două umbre în dulceța de amurguri…
împărat era poetul ca și codrul, peste seara lor regească,
cu ochi treaz și mintea vie și cu inima flămândă,
purtând lira lui în suflet ca un faun ce iubește poezia,
descântând iubirea dulce doar cu vocea lui cea blândă.
flori de tei zburau agale, ploaie de petale dulci
peste chipurile lor, fericindu-le clipita , în decorul de poveste,
se întreabă și-ei în vise cum de i-a cuprins ispita
și i-a luat borfașul Eros din senin, fără de veste.
Luceafăr, stea umedă, răspândită prin roua dimineții,
ai prefăcut sunetele-n fântâni de orgi și-n curcubeie,
nu știai că nemângâiatele voastre destine barbare,
s-au ascuns tragic într-o inimă dulce de femeie.
vineri, 20 iunie 2014
-->
Comentarii
Sincere aprecieri!
Frumoase versuri!