pe colțul acela m-a lăsat Dumnezeu
să nu împrumut nimic
avea cu îndestulare de toate
palma aceea nu era obosită
și plin căușul ei ne fericea
nu erau atâtea urme dureroase
eu fiind un chiriaș temporar
în cutreierarea mea
nu m-am întâlnit niciodată
cu nenorocirea plimbăreață
așa în slobozenie
în picurii de rouă mă săruta cerul
în fiecare dimineață
dar mai ales duminica
atunci
când mâinile calde ale mamei
strâns ne ducea la altar
iar la venire
tata ne mângâia
creștetul a recompensă
și nu pierdeam din ochi grădina
nici imașul și nici tarlaua
nici cimitirul nici drumul
nici pădurea nici secera
nici sapa nici coasa
nici oala de lut nici lăicerul de lână
ceaunul și vatra
atunci
acum mă întâlnesc mai rar
cu raiul meu pământean
și-n dorul învelirii mele cu țărână
simt suflarea alor mei și-mi trece
în aer sunt tot mai rare vorbele
și-n multele răni mai este una cumplită
uitarea
zădărnicind tic tacul unui ceas prea surd
tu palma mea de-nchinăciune
așteaptă-mă din când în când
să-mi primești iertarea
să te întreb dacă nu ai obosit
așteptându-ți fiii uituci
-->
Comentarii
mă săruta cerul
în fiecare dimineață
dar mai ales duminica
atunci
când mâinile calde ale mamei
strâns ne ducea la altar
iar la venire
tata ne mângâia
creștetul a recompensă
MINUNATE AMIINTIRI !
Cu mare drag!
Dragii mei prieteni, Ada, Petru, Lenuș, vă mulțumesc foatte mult pentru cele scrise!
Supebe versuri, felicitări!
Din suflet pentru suflet...
Cea mai mare rană e UITAREA, întradevăr!
frumos mai spui * zădărnicind tic tacul unui ceas prea surd
tu palma mea de-nchinăciune
așteaptă-mă din când în când
să-mi primești iertarea *
pe același colț cu tine, aDa