Am hotărât,
Nu demult,
Să împart timpul în două:
Viața, sărutul, îmbrățișarea...,
Destinul, universul, totul...
Inegal, necântărit, nemăsurat!
Acestea mi-au fost condițiile...
Tot atunci,
Am hotărât
Să privesc puțin mai îndeaproape
Particule de viață, posibil născute de univers,
Să pătrund fel de fel de chipuri,
Mai ales cu sufletul,
Privirea-mi bolnavă
Cerându-mi lentile sau închipuiri totale...
Năluciri, atunci au fost șterse,
Și adăugate de hazard,
Ascunse pasaje de real...
Eu, totuși, nu zăream mai nimic,
Pentru că sufletul meu nu pipăia materie
Inegal, necântărit, nemăsurat...
Acea clipă, până în prezent,
În trăirea-mi, nu s-a limpezit
Lăsând într-un cer azuriu total
Iluzii nenumărate peste mine să se cearnă,
Drumul razelor de oricare lumină,
Să fie pe loc obturat,
Inegal, necântărit, nemăsurat...
Am așteptat atunci
Clipa aceea să se consume,
Peste mine fericire să se răzbune,
Să am prilejul unei oarece zâmbiri
Ce mi-ar încălzi destinul,
Disipând ideea de crepuscular,
Ce încă are un loc temeinic în inima mea,
Lărgindu-mi nechibzuit universul
Inegal, necântărit, nemăsurat...
Eu, totuși, acum nu-mi amintesc nimic
Din tot ce am împărțit atunci,
Timpul, cu lehamite trecând peste dacă și uneori,
Nedefinind în mintea-mi clar uitarea,
Obligându-mă să las și eu întrebarea:
De ce inegal, necântărit, nemăsurat?
06.02.2015
Bogdan Stoicescu
-->
Comentarii