timpule
o, nu mai pot să lunec prin vraja ta, timpule,
tu ești mereu altfel și totuși același, ești veșnic
și totuși trecător, clipele sunt aceleași de la o zi la alta
și totuși altele, un fel de instantanee fotografice
care nu se mai aseamănă unele cu altele,
de la copilăria care-mi învelea umbra în tenebre
la toamnele de azi zdrențuite, melancolice,
mâncate de molii care s-au cuibărit într-un suflet
nătâng în care dorm baudelaire, rimbaud, nietzsche și gid
laolaltă, strânși într-o antologie, prăfuită de vreme,
ies din lumea ireală, adâncă, de parcă aș pleca
ditr-o sală de cinematograf, refuzând să văd filmul până la sfârșit
și rătăcesc prin chaplin și greta garbo,
am înfipt dinții în vis ca într-o prăjitură cu frișcă
și mușc din ea cu disperare, dar și cu savoarea
gustului și al plăcerii provinciale,
scriu în palmă clipele mele cele mai frumoase
și râd de ele ca un tâmpit când le recitesc,
obiectele tac și ascultă, râd și ele de nerozia mea,
numai timpul, viermele sârmă, se-aude rozând în
scoarța copacului și o ciocănitoare care-l caută
să-l devore, peste toate acestea îmi apare pădurea
copilăriei când mă dădeam huța cu tine peste crengi
și-ți mângâiam piciorul tău până la glesne
cu un ochi care-l sorbea, dragoste cu chip de casandră,
vrăjitoare care-mi făceai nopțile siberii
și îmi tăiai luna cu litere de vis care țeseau aurul
pe-o pânză de mucava sau de ciolofibră
cu care-mi îmbrăcam imaginația mea bolnavă.
amurguri, amurguri, pe lângă noi aleargă
animale preistorice, degeba încercăm să le ucidem,
ne învârtim într-un carusel unde toate potecile
duc la râul lete unde moartea ne spală pe față
de toate păcatele și rămân doar fluturii
care beau cafeaua, vorba lui emil brumaru.
duminică, 2 iunie 2013
-->
Comentarii