Toamnă

Trec nori pe cer adunând tristeți,făcând ziua să plângă cu lacrimi liniștite durerea lumii.
Vântul a schimbat partitura începând o altă simfonie iar frunzele și-au înăsprit vocea, nu mai au moliciunea aceea verde ca o chemare. Arămiul regretelor își face cunoscută vocea în foșnetul copacilor,acompaniat de țipătul cocorilor care pleacă.Un greiere își plimbă lin arcușul pe coardele sufletului cântând în amurg un "cri cri" atât de trist , ca un bun rămas spus verii.
Septembrie.. E toamnă de-acum. Alunecarea soarelui după orizont e mai grăbită, parcă ar fugi de frunzele care-i fură culoarea chemând seara mai repede.O ceață fină înfioară firele de iarbă ce-au obosit privind limpezimea cerului de vară, acoperiți de-atâția nori acum. Răcoarea nopți cuprinde totul într-o amorțeală lăsând liberă durerea unui " s-a sfârșit". Doar liliacul s-a răzvrătit și înflorind pentru a două oară , ca o iubire târzie, a împarfumat aerul rece al nopții cu parfumul său, o speranță lăsată în dar lumii...

de Gabriela Mimi Boroianu
03.09.2014

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentarii

  • Mulțumesc mult,Elena!
  • Frumos tablou pictat în cuvinte!

    Felicitări!!

  • Cu drag Mimi! Poate cine ştie am fost şi surori.
    Te îmbrăţişez

  • Atât de firesc continuă rândurile tale povestea de parcă am fi fost doi copii ce-au ascultat-o şi apoi unul a redat prima parte celalalt pe-a doua... Eşti sigură că în altă viaţă n-am foat surori? Te îmbrăţişez mulţumindu-ţi pentru frumuseţea acestor rânduri.
  • Prin perdeaua de gânduri, adierea suavă a vântului își face loc pe fereastra camerei. Iar în jocul acela de lumini și umbre ale crengilor, inima bate în ritmul unei sonate asudate. Se proiectează pe pereții încalziți de cu zi, prelungindu-se în exterior, în grădina. În această vâltoare a senzațiilor, zgomotul orașului care dormitează și mirosul de pământ umed dau aceea nuanță de cetate, acum urbană, care cândva a fost între Orient și Occident. Întunericul estompează tăria dinamicului însă aduce sublimul misterului și al spontaneității. Câte vise răcoroase nu ascunde această sonată dansantă de toamnă? Câte ritmuri frânte? Câte portative complete şi definite? Câte valuri sparte de nisipul rece? Câte valuri născute în largul care nu se mai zărește? Câte umbre părăsesc fereastra? Câte vin în vizită, pe furis? Cât este timpul din viața ta? Cât este viața din timpul tău?

  • Mulţumesc mult , Agafia!
  • Frumos si sensibil tablou de toamna!

Acest răspuns a fost șters.
-->