M-am risipit ca frunza de septembre,
Într-un decor pierdut în galben crud,
Mi-e gândul cald dar sufletul mi-e nud,
În preumblarea tristă spre novembre!
Trec zilele și nu-nțeleg cum trec,
Se zbate vremea-n foi de calendare,
Și nu mai au nici greierii, chitare,...
Nici muguri nu-s, doar ramul trist și sec!
Tastez pe Google, înțeles la "vise",
Dar la raspuns, ce-mi poate spune el?
Că-mi reproduce sensul prea fidel,
Și nu-mi explică rosturi mai precise!
Eu caut sens la toamna mea deplină
Și la grădini de gânduri în pierzare,
Sunt fără vară, fluturi și culoare,
Dar trup mă simt, mă simt și rădăcină!
Și răsfoiesc grăbit, dicționare!
Să caut nesfârșite înțelesuri,
La vise, patimi, rugă și eresuri,
În toamna-n care sunt... o întâmplare!
Mă-ntorc străin în sensul meu poetic,
Să îmi traduc și patimă, mirare,
Dar nu găsesc, măcar din întâmplare,
Ceva, în îndreptarul ortoepic!
Am tresărit în gând, cu „da” și „nu”
Și-am înțeles într-un târziu, ideea,
Că suntem doar bărbatul și femeia,
Deci toamna mea poți s-o explici... doar tu!
(CAMELIA STAN – Toamna mea)
-->
Comentarii