Îmi miros pașii
a statuie neumblată
și atâta de verde,
Gândurile au gust
de țurțuri reci,
ca în copilărie.
Înnod vorba
cu fapta, strâns
docil și tăcut.
Scrijelesc copacii
mult prea tineri
cu briceagul bunicului.
Mă dor umeri rebeli
în zbatere mută
de nesupunere.
Apoi sparg cuvinte
noi, de nori
să-mi plângă fulgerul.
Lustruiesc opacul
febril și crunt
poate iese lumină.
Sparg malul de val
în mii de faruri
și mă scufund înspre nămeți.
Beau dulce liant
de tăceri zdrențuite
să urlu întreg.
Mă îndoi la un colt
să-mi aduc aminte ieri
cine sunt, mâine.
25 08 2012
ȘTEFAN OANĂ
-->
Comentarii