turma orelor albastre
turma orelor albastre se adună-n nopți de iarnă
printre vise și insomnii,
frânturi de imagini rămase de ziua, o frunză ce se zbate-n neant,
clarul de lună de altădată, ochii tăi, serile copilăriei,
anii de școală când stăteam mut la tablă și-l înjuram pe Pitagora,
mama când mă mângâia, crângul, dealul și apa,
cerul albastru, câmpia verde pe care-mi pierdeam privirea când
veneam singur de la gară, ziua de mai când a murit stalin
și i-am tras clopotele trei zile pe flămânda (un cimitir trist),
apoi parăzile de 1 mai, de 23 august și 7 noiembrie,
armata la focșani cu frigul din unitate, vântul acela
care fluiera prin oasele noastre crude pe care n-am să-l uit niciodată, vinul băut cu găleata din golești,
milcovul ce-mi aducea aminte de unire, biblioteca în care
l-am citit pe contele tolstoi și pe șolohov cu donul lui liniștit,
sergentul filip care ne scotea la instrucție în zilele geruite ale lui ianuarie,
prima dragoste când am plâns lângă un zid părăsit de pe peron
despărțirea, trenul care a plecat cu toate sentimentele mele
spre alte zări, luptele sacre din sufletul meu pentru a uita acele clipe,
voiam să mor, voiam un loc de pace sub un cer senin cu răcoarea unui amurg în care să-mi înec toate durerile mele, simțeam moartea ca pe un abur înmiresmat, apoi neantul, dragostea e ca apa, trece și vine altă dragoste, apoi tata cu poveștile lui din război, harașo, neharașo, românia daleco, retragerea de la cotul donului, adevăruri mărunte
lângă marele adevăr care era viața, răcoarea stelelor târzii
lângă altă dragoste lioară, amfora mea virgină
pe care-am sculptat-o în suflet ca s-o iau cu mine când am să plec,
tata păzind visele mamei, apoi moartea lor, bucium de durere
care a încrustat în el toate dorurile mele…
valuri care vin, valuri care se sparg de zidurile timpului,
valuri mari care vin cu uragane, valuri mici solare
în care se răspândește argintul vieții și fericirea se plimbă pe plajele
însorite ale verii, îmi număr bucuriile și durerile și moartea-mi tremură pe la ochi în foșniri diafane, visurile-mi biciuiesc vederea,
în fiecare zi iau viața de la început ca pe o lecție pe care memoria n-o poate învăța, rătăcitor ca ulise prin viață, trec prin păduri neumblate
și ies la lumină, hărțuit și flămând ca o felină, câteodată fericit
dar de cele mai multe ori cenușiu de singurătate,
câteodată întreb frunzele rătăcite cine sunt și de unde vin
și nu-mi răspunde nimeni și atunci nefericirea mea ia proporții
dureroase ca-n tragediile lui eschil, iernile îmi par povești, oamenii răsar și curg ca izvoarele, cad vârstele, privesc carminul amurgului
în singurătatea lui cu o lună venind la geam și amintindu-mi de nopțile frumoase, de văpăile clipelor incendiare când ne simțeam stăpâni pe întregul univers, suflet, pasăre, patimă, plin de umbre și de lumini
întoarce-te pe dealuri și prin păduri, leagă și desleagă alte legi,
coboară timpul jos ca să-l pipăi, măsoară înălțimile cu înțelepciunea
de acum a cornului de aur…
turma orelor albastre, început de iarnă sfânt, cine seamănă la stele,
cine se culcă pe brațul meu, ce cap de amforă m-adorme, las iarna să cânte-n surdină pe ithaca mea de vis, ca să-mi rotunjească slova între
dor și dragoste în paradisurile mele pustii…
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
-->
Comentarii
Citit cu drag!