Nu ştiu cât am zăcut aşa.
Mă ridic hotărât şi ies în curte.
Nu s-a sfârşit lumea încă.
Intru în magazie şi încep să tai încrâncenat lemnele care îmi sunt la îndemână. Lovesc în disperare cu toporul. Bucăţi de Iemn sar şi cad în toate părţil14e. Transpiraţia începe să mi se scurgă de pe vârful nasului. Aş fi continuat aşa, cred, până m-aş fi prăbuşit de oboseală, dar mă aud strigat:
- Hai la masă, Valentine!
Arunc toporul şi intru în casă.
- Ce să-ţi dau, ciorbă sau cartofi prăjiţi? mă întreabă mama.
- Dă-mi orice! îi răspund.
- Ce te-a apucat să tai lemne? Nu avem nevoie de ele acuma vara.
Tac.
- Nu prea eşti în apele tale, constată mama. S-a întâmplat ceva? Te-ai certat cu cineva?
- Nu, nimic! îi răspund şi încerc să evit alte întrebări îndesând repede şi cu sârg în mine mâncarea din farfurie.
- Ai tu ceva de eşti aşa de întors, continuă mama să iscodească.
Mă cunoaşte prea bine ca să o pot minţi. Îi răspund:
- Nu ştiu, mi-e... aşa... într-un fel...
- De ce te-ai apucat de tăiat lemne?
- Nu mi-e rău de boală. Simţeam nevoia să fac ceva, să mişc ceva.
- Te-ai plictisit. Nu-i aşa?
- Nu ştiu, sunt confuz, nu văd nici un sens în tot ce fac, mi-e un fel de lehamite.
- Cum, nici un sens? Eşti elev, ai timp să te saturi de toate, inclusiv de muncă.
- Ce muncă, mamă? Termin liceul şi ce fac? Şomez?
- Careva ţi-a băgat prostiile astea în cap. Termină tu liceul şi mai vedem pe urmă.
- Da! Pe urmă stau la mila voastră!
- De ce vorbeşti aşa, băiete? Nu ţi-a spus nimeni că stai la mila cuiva.
- Nu mi-a spus, dar aşa simt eu, aşa...
- Vremurile se pot schimba, ai răbdare. Până atunci vezi-ţi de treaba ta. Nu eşti un vagabond, nu eşti singur şi mai ales, ai un rost. E drept că în vacanţă ar fi normal să pleci şi tu undeva, dar...
- Lasă, mamă, nu e vorba numai de asta!
- Iarăşi aţi avut vreo discuţie filozofică pe marginea trotuarului. V-am văzut stând la poveşti cu doamna Aglaia. Ştiu că a fost învăţătoare. Precis a ţinut cu voi o oră de dirigenţie.
Privesc mirat spre mama:
- Ne-a povestit ceva, iar după ce a plecat, am discutat intre noi...
- Şi?
- Păi, cum să spun... nu ne-am certat, dar am devenit toţi cam agitaţi... ceva nu era în ordine.
- S-a deşteptat conştiinţa-n voi. Am dreptate? Bătrâna are telentul de a pune oamenii pe gânduri şi degetul pe rană, dacă se găseşte cine s-o asculte şi se pare că voi aţi ascultat-o.
- Cam aşa ceva. Dar, de unde ştii, mamă?
- Ne întâlnim destul de des în drum spre piaţă sau de la piaţă şi discutăm câte cele. Când vorbeşti cu dânsa îţi dai seama că nu e deloc aşa cum pare sau cum crede lumea.
- Şi ce vorbeşte lumea, mamă?
- Că nu-i întreagă la cap. Aiurea! Femeii îi place să facă pe nebuna şi se amuză pe seama celorlalţi. Oare se distrează? N-aş crede. De fapt, ea pune întrebări ce par idioate pentru a vedea reacţia oamenilor, apoi conduce discuţia în aşa fel încât te pune pe gânduri fără să bagi de seamă, după care te lasă singur, să rumegi.
- Exact aşa a făcut şi cu noi. Mă rog, eu şi cu Silviu ne-am simţit mai puţin deştepţi decât ne credeam. Asta ne-a scos din fire. Pe deasupra ne-a dăscălit şi Stela.
- Stela? Ce v-a făcut Măria Sa?
- În esenţă, ne-a făcut puturoşi.
- Ei na! Îmi dau seama că v-aţi simţit jigniţi până în măduva oaselor. Îngrozitor! Şi? Astfel v-aţi hotărât să vă hărniciţi numaidecât. Bravo!
- Mamă, să înţeleg că eşti de partea ei?
- Să mă mai gândesc.
- E clar! Aici nu mai e loc pentru noi, toată lumea e împotriva noastră. Vrei să-mi iau lumea în cap, aşa... ca Săndel?
- Prostia asta să n-o mai aud de la tine. Aicea n-o fi raiul pe pământ, dar pentru asta nu trebuie să-ţi iei câmpii. Aţi putea, totuşi, să găsiţi ceva care să vă ocupe timpul. Puteţi avea mulţumire sufletească chiar dacă nu obţineţi vreun venit din ceea ce faceţi.
- Crezi că noi nu vrem, mamă? Dă-ne mata o idee şi...
- Ce idei să vă dau? Căutaţi-le singuri. Aveţi destul timp.
Două zile mai târziu, eu şi Silviu ne angajăm de probă la un gater. Gelu ne-a făcut aranjamentul, gaterul fiind al unui vecin de-al său. Ne mirăm de uşurinţa cu care ne-a acceptat patronul. Nu avem mare lucru de făcut. Trebuie să îndepărtăm şi să stivuim resturile ce rezultă în urma trecerii buştenilor prin fierăstrău. Ni s-a promis şi o plată care pentru noi pare uriaşă.
Prima zi trece uşor. Spre seară ne întoarcem acasă veseli şi bine dispuşi. Pe drum, Silviu declară:
- Ne-am aranjat, vere, ce zici?
- Ce să zic. Mi-e să nu ne tragă clapa până la urmă. Prea s-a grăbit să ne primească şi doar sunt atâţia care şomează.
- Vezi-ţi de treabă! Oricum ar fi, noi nu avem a sta cine ştie ce acolo. Facem ceva parale şi poate mai apucăm o bucăţică de vacanţă ca lumea. Abia aştept!
Optimismul lui se cam destramă peste noapte. Dimineaţa, acasă, cât ne pregătim pentru o nouă zi de muncă, nu-mi spune nimic, dar pe drum începe să se vaite:
- Mă, pe mine mă cam doare spinarea. Pe tine nu?
- Puţin. Lipsă de antrenament. Peste câteva zile o să ne obişnuim.
- Mă tem să nu fie din ce în ce mai rău. Am impresia că de aici vine toată bunăvoinţa şefului. Nu se înghesuie nimeni să-şi rupă oasele. Îţi aminteşti cum zâmbeau ieri la noi muncitorii de la gater? Acum cred că ştiu de ce.
- Râdeau de excesul nostru de zel. Ei nu se prea omorau muncind.
- Acum, dacă am pornit la treabă, nu putem da înapoi. Să ştiu că rămân îndoit în două şi nu renunţ.
Încă o dovadă de încăpăţânare şi orgoliu fără sens din partea noastră. Simţim nevoia de a ne dovedi vrednicia măcar nouă, dacă nu şi altora.
Începem treaba domol şi durerile dispar peste zi. Ne închipuim că ce a fost greu a trecut, dar durerile reapar în dimineaţa următoare cu şi mai mare intensitate. Când ne dăm jos din pat, abia de ne putem mişca.
- Dacă vă simţiţi rău, de ce nu renunţaţi? ne sfătuieşte mama când Silviu vine să mă ia.
- Pe mine nu mă doare chiar aşa de tare, minte el.
Pe drum îl întreb:
- Cât crezi că rezistăm?
- Nu ştiu. Facem ce putem că altfel râde lumea de noi.
- N-are decât! Dacă mâine mă scol ţeapăn, las baltă totul! N-am de gând să fac hernie de dragul banilor sau de ochii lumii.
Ne apropiem de casa lui Gelu şi surpriză, prietenul nostru stă mândru în marginea şoselei, aşezat pe parapetul de protecţie. Ne apropiem şi:
- Ce faci, mă, n-ai somn?
- Vă aşteptam.
- De ce, ai vreo treabă cu noi?
- Vin cu voi.
- Cum aşa, te-ai angajat şi tu?
- Nu. Vin să vă ajut la treabă. Dacă aţi vedea ce feţe aveţi... parcă mergeţi la ghilotină.
- Nu zău! Ţi s-a făcut milă de noi cumva?
- Lasaţi! Ştiu cum e acolo, doar am încercat şi eu să câştig un ban. De ce credeţi că v-a primit?
- Ne cam închipuim. E muncă grea şi neplătitâ. De asta nu se înghesuie nimeni. Aşa-i?
- Aţi ghicit.
- Atunci, de ce dracu’ ne-ai băgat în belea, dacă ştiai că o să dăm chix în câteva zile?
- Ţineaţi aşa de mult să munciţi...
- Şi-acum ne facem de rahat!
- De-asta vreau să vin cu voi. Vom munci trei şi veţi fi plătiţi voi doi. Dacă nu faceţi treabă la fel ca în celelalte zile, ori vă taie din bani ori vă pune pe liber şi nu vă alegeţi cu nimic.
- Bună treabă! Tu înţelegi ceva din logica ăstuia, Valentine? Am impresia că ne-a făcut o figură mişto!
- Ne dai lecţii, ai? În ultima vreme numai de-astea avem parte.
- Prostii! Vă spun eu că, dacă terminaţi săptămâna, patronul e obligat să vă plătească, dacă nu...
- Am muncit degeaba.
- Da. E o chestie practicată des. Găseşti proşti, îi pui la muncă şi-i fraiereşti spunându-le după un timp că nu corespund.
- Printre alţi găgăuţă ne-a găsit şi pe noi, cu ajutorul tău, frumos din partea ta!
- E adevărat că ştiam dinainte care-i treaba, dar m-am gândit bine şi n-am rezistat, am eu nişte poliţe nerezolvate. În trei ne va fi mai uşor să eliberăm gaterul fără să rămânem în urmă şi cu spinarea ţăndări.
Pricepem noi cum stă treaba şi acceptăm, ce era să facem. Trei pentru doi. Nu sună rău.
Astfel înţeleşi, începem ziua de muncă mult mai încrezători. În timp ce doi muncesc, celălalt se poate odihni. Muncitorii de la gater n-au ce comenta, nu e treaba lor, iar pe patron nu-l interesează decât munca. Nici măcar nu s-a obosit să-l întrebe pe Gelu ce hram poartă pe-acolo. Treaba fiind bună, ne propunem a proceda la fel şi în săptămâna următoare. Ne facem şi planuri cum să cheltuim banii, însâ, realitatea va să fie alta.
Este o vară foarte fierbinte. Pe la prânz, soarele pune jar pe creştete. Nu putem să ne dăm jos tricourile din cauza aşchiilor de lemn ce ne-ar fi umplut de zgârieturi în timpul manevrării. Şi aşa avem destule. Curge apa de pe noi, iar hainele se lipesc de corp. Ne prinde moleşeala şi abia ne mişcăm. Oamenii de la gater ne privesc cu milă. Ei muncesc la umbră, sub acoperiş, în timp ce noi alergăm cu scândurile în spinare dintr-o parte în alta.
Dimineţile abia ne urnim din pat. Suntem cât pe ce să capitulăm, doar că nu vrem cu nici un chip să-i lăsăm cadou patronului munca noastră pe cinci zile. Îndârjiţi, ne ducem crucea şi sâmbătă, reuşind astfel să încheiem săptămâna. După cele zece ore de muncă, ne întindem pe stivele de scânduri în aşteptarea patronului care trebuie să facă plăţile.
Durează mai bine de o oră până să apară maşina şefului. Unii au plecat deja, spunând că vor veni duminică să-şi ia drepturile. Rămân cei ce au neapărată nevoie de bani, printre care şi noi. De fapt suntem interesaţi de plată pentru a şti dacă merită să venim şi săptămâna următoare. Acum nu bănuim ce ni se va întâmpla până luni.
Ne primim banii, nu prea mulţi, dar destui pentru noi. La sfârsit, în timp ce ne adunăm lucrurile, observăm că doi muncitori rămân neplătiţi, ca să aflăm mai apoi că patronul nu are bani destui şi i-a întrebat din timp cine e dispus a aştepta până săptămâna viitoare. Au renunţat cei doi. Gelu ne lămureşte care-i de fapt dedesubtul:
- El ştie că nu veţi mai veni.
- De unde ştie?
- Nu sunteţi primii care treceţi pe aici.
- Şi ce! Ce dacă nu mai venim?
- Dacă nu vă plătea azi, aveaţi de umblat zile întregi după bani, până vă lăsaţi păgubaşi. Nimeni nu-l înghite pe şmecherul ăsta şi de-aia v-au lăsat pe voi să fiţi plătiţi. Ce, chiar credeţi că n-are bani? N-aţi băgat de seamă că îi lipsesc bani exact pentru doi oameni? A fâcut-o intenţionat. E tipul de om cu două portofele. Pricepeţi? Pe ei nu-i poate păcăli, că dă de dracu’.
Pricepem ceva, dar nu destul.
- Mai dă-l naibi! exclamă Silviu. Şi tu ştiai toate astea?
- Ştiam, dar speram că fiind vecini, nu va avea faţă să vă facă vreo figură.
- Bună treabă! Şi trebuie să-ţi mulţumim, nu-i aşa?
- Aţi putea face cinste cu un suc.
- Da? Pentru că ne-ai băgat cu bună ştiinţă în ceva din care nu ştiai cum vom ieşi? Mai vrei un suc?
- Aţi dat şi voi o probă de rezistenţă. Ce, v-a stricat?
- Bă, tu eşti mai şmecher decât arăţi! Îl auzi, Valentine? Toată lumea ne dă lecţii! Să-ţi vină să mori!
- N-aveţi de ce vă supăra. V-am ajutat să găsiţi ceea ce v-aţi dorit atât de mult. Acum, aţi văzut cum devine treaba.
- Am văzut, recunosc eu. La munci din astea nu se înghesuie decât proştii.
Ajungem acasă pe întuneric şi frânţi de oboseală. Peste noapte am experienţa unei combinaţii crâncene între oase frânte şi insolaţie. Un flux neîntrerupt de scânduri, butuci, rumeguş, baloţi şi alte de-astea îmi chinuie ochii până dimineaţa. Nu ştiu exact dacă visez sau mai sunt la muncă. Am temperatură şi transpir ca la saună. Toată duminica mi-o petrec în pat, zăcând. Mama mă consolează spunându-mi că nici Silviu nu o duce mai bine. Pentru toată lumea e clar că nu se pune problema de a repeta săptămâna patimilor. Chiar să vrem, nu suntem în stare.
Spre seară, întors din cursă, tata râde la început şi-apoi mă dăscăleşte:
- Ce-aţi crezut, băieţi, că banii se câştigă bătând din palme? Ce, voi sunteţi parlamentari? De-aia trebuie să învăţaţi, dar voi nu înţelegeţi până nu daţi cu capul de pragul de sus,
Nu am replică. Dreptatea e de partea lui. Întreb totuşi:
- Şi muncile astea cine o să le mai facă?
- Muncile grele nu se mai fac demult aşa ca la noi. Există tot felul de maşini, dar până s-ajungă şi pe-aici, vor munci de-ăştia ca voi sau alţii pentru care e prea târziu să înveţe ceva nou.
Taică-meu are o logică simplă, dar corectă, ţinând seama că a fost crescut şi educat în regimul trecut. Ce pot să-i răspund? Mi-e din ce în ce mai limpede că sunt nepregătit pentru orice, că sunt superficial, că văd numai în roz şi consider că şcoala e ceva care mă împiedică să fac ce vreau. Ca mine, şi ceilalţi. Până la urmă ne revenim, eu şi Silviu. Uităm repede suferinţele îndurate şi ne planificăm o noapte la discotecă, să ne fălim şi noi odată, acum că avem bani. Mirosind pleaşca, amabilităţile încep să curgă la adresa noastră în speranţa unei invitaţii.
- Măi, Silviule, îi zic eu prietenului de suferinţă, nu mi se pare cinstit să ne cheltuim mărunţişul câştigat cu atâta trudă într-o singură noapte şi fără nici un folos. Eu nu-mi amintesc să fi avut vreun favor din partea cuiva.
- Şi ce vrei, să-i depui la bancă? Să zicem că nu discotecă, dar şi dacă ieşi în oraş, tot nimic se-alege de ei. Te întorci şi fără bani şi cu traista goală. Aşa, măcar o să ne simţim şi noi bine o noapte. Ce naiba!
Mai că-i dau dreptate, dar mie tot mi se strânge inima gândindu-mă că-mi voi risipi agoniseala. Avându-i în buzunar sunt mai încrezător în mine, mai puternic. Şi, lucru important, încep să înţeleg ceva, chiar dacă-s puţini, banii sunt câştigaţi de mine, doar că Silviu nu vrea să-mi împărtăşească părerile.
Auzindu-ne târguiala, mama vine cu texte:
- Măi băieţi, nu-i destul să câştigi un ban, trebuie să ştii să-l şi cheltuieşti. E păcat să vă risipiţi munca aiurea.
- Bine, tanti, dar nu avem ce chibzui, sunt prea puţini, îşi arată Silviu nemulţumirea.
- Chiar şi-aşa. Sunt sigură că mâine are să vă pară rău, o să daţi din colţ în colţ şi-o să vă munciţi creierii cum să faceţi rost de alţii. Deja aţi uitat cât de greu i-aţi câştigat. Ce ziceţi, vă întoarceţi la muncă? Parcă vă aud: ce bine ar fi fost dacă...
Ne uităm unul către celălalt şi strâmbăm din nas. Nu ştim ce să-i răspundem, dar e evident că ne stă ceva pe buze.
- Vedeţi?
- Putem căuta altceva, încearcă Silviu să rezolve dilema în favoarea noastră.
- Dacă spuneţi voi...
Cu aceste vorbe mama îşi încheie şirul sfaturilor, lăsându-ne cu îndoiala în suflet. Sfaturile sunt bune, că de-aia sunt sfaturi, numai că trebuie să le şi urmezi, ceea ce este mult mai greu.
- Mergem să ne distrăm, ce mai! îi spun eu hotărât lui Silviu. Dar să ştii că n-am de gând să arunc banii în toate părţile doar ca să fac pe grozavul. Intrăm, dansăm, un suc...
- O bere... ceilalţi... fiecare pe socoteala lui.
- Corect! Şi ar fi bine să lăsăm o parte din bani acasă. Nu-i prea cinstit şi prieteneşte, dar asta e!
Seara ne găseşte în faţa discotecii.
*
Intrăm croindu-ne drum prin fumul de ţigară atât de dens că putem scrie cu degetul prin el. Hărmălaia şi muzica la maxim năvălesc peste noi, făcându-ne găuri în creier. Dacă adăugăm şi mirosurile imposibil de identificat din acel amestec, obţinem cea mai cruntă bombă biologică lansată asupra sănătăţii omului.
- Am mai fost la discotecă şi nu înţeleg de ce acum mi se pare că e altfel.
- Este altfel, mă lămureşte Silviu. Sunt o mulţime de străini, probabil în vacanţă.
- Cred că am nimerit-o prost de data asta. Muzica mă zgârâie pe creier şi păşesc de parcă aş fi pe un câmp cu sârmă ghimpată.
- O să ne obişnum, nu-ţi face griji. Hai să luăm o bere până vin ceilalţi.
- Un suc! încerc eu a-l corecta.
- O bere! Între timp vedem cere-i treaba pe-aici.
Nu mai spun nimic. Ne găsim un loc pe margine şi ne holbăm ca proştii, înghiţind din când în când din sticlele cu bere. Depistăm repede intruşii care au schimbat atmosfera dându-şi în petec şi încercând să demonstreze că sunt cu o treaptă mai sus pe scara evoluţiei decât restul lumii
- Nu-mi place deloc, Silviule! Ăştia se cred extratereştri. Nu vezi că aproape toţi localnicii sunt pe margine şi se uită ca la circ?
- Trebuie să recunoşti că e ceva nou pentru nişte ţărani ca noi.
- Du-te mă! Eu nu dau două parale pe ăştia. Cu ce sunt mai breji? Că sunt de nu ştiu unde? Mare scofală! Stai numai să-i cunoşti şi-ai să te lămureşti de urgenţă.
- Şi cum vrei să faci cunoştinţă cu vreunul?
- Cu tupeu.
- Ai tu aşa ceva?
- Dacă au ei, trebuie să avem şi noi, ca să păstrăm echilibrul. Nu crezi că aşa e corect?
- Tu vrei să dai de dracu’. Nici nu ştii cu cine ai de-a face.
- Vezi-ţi de treabă! Ce se poate întâmpla dacă inviţi o fată la dans?
- Treaba ta! Aşteaptă măcar să vină Nicu şi ceilalţi, ca să avem acoperire în caz de ceva. E mai sănătos.
- Sunt destui de-ai noştri pe-aici. Ce naiba, mă, ce-i cu reţinerile astea la tine? Te ştiam mai înfipt.
- Nu-mi place necunoscutul.
- Amice, fac eu pe deşteptul, odată şi-odată tot trebuie să dai piept cu necunoscutul. E timpul să ne obişnuim.
- Şi tocmai aici şi acum ţi-ai găsit să te antrenezi? Te-ai îmbătat!
- Zău? Dîntr-o bere şi-aia pe jumătate? Te înşeli, prietene!
- În orice caz, nu eşti normal. Stai locului şi vezi-ţi de treabă. Până dimineaţă ai tot timpul să-ţi arăţi muşchii. Aşteaptă sau te Ias singur.
Nu sunt deloc dispus la ce spune el, în schimb, sunt pus pe fapte mari. Mă simt bine şi doresc să arăt asta. Berea, muzica, atmosfera sau nu ştiu ce, m-au tâmpit de cap. Puţin mai târziu şi Silviu începe a se manifesta asemănător. Dansăm, facem ce facem, adică... ne destrăbălăm.
La un moment dat simt că mi se face rău. Nu-mi ajunge aerul şi mi-e greaţă.
Ies afară să mă răcoresc. Imediat după mine iese un tip care abia de-mi ajunge până la umăr. Fără să scoată o vorbă se înfinge în faţa mea cu un cuţit în mână. Până să-mi dau seama, face o mişcare bruscă spre rnine. Instinctiv ridic mâna în faţă. Tipul dispare, iar eu rămân cu o tăietură frumoasă în palmă. Nu e cine ştie ce, dar sângele îmi umple pumnul. Scot batista, leg strâns şi mă aşez pe treptele din faţa intrării. Nu reuşesc să înţeleg ce s-a întâmplat şi mai ales de ce.
Iritat de absenţa mea, Silviu iese să vadă unde am dispărut:
- Ce faci, ne părăseşti? Vrei s-o intinzi acasă?
- Am ieşit la aer, e prea mult fum acolo.
- Şi, te-ai aerisit? Ce-ai la mână?
- M-am zgâriat într-un cui, mint eu ca să evit alte explicaţii.
- Unde ai reuşit să găseşti cuie pe-aici? Ai căzut în barbă...
- N-am căzut nimic, ce naiba! De la o bere nu cade nimeni în barbă.
- Ia să văd ce ai acolo!
Mă apucă de mână şi înainte ca eu să mi-o retrag, despachetează batista.
- Cui îi spui tu că-i de la cui? Uite ce netedă şi frumoasă e. Îi de cuţit!
- Ei!
Mi-e ruşine să-i spun că m-a tăiat o javră jumătate cât mine.
- Te-ai încăierat cu vreunul, zice, care-i ăla, că-l halim cu tot cu conţinut? Hai înăuntru şi aratăni-l! Ne ocupăm noi de el.
- Nu-i aici, a întins-o.
- Îl cunoşti?
- Nu, dar n-are importanţă. Dă-l naibi!
- Ce, mă, vine la tine acasă, te aranjează şi tu nimic!?
- Ce naiba, mă Silviu, ţi-am spus că nu-l cunosc şi nici nu ştiu ce dracu’ a vrut de la mine! Dă-l în mă-sa!
- Păi, dragule, în felul ăsta o putem încasa oricare şi oricând! Mie nu-mi place deloc chestia!
- O fi fost beat şi-a simţit nevoia să se dea rotund, complexat fiind de fizicul său de copil subnutrit.
- Nu-i ăla de la care ai cerut gagica la dans? Nu s-a arătat prea încântat de cererea ta.
- Nu, băi, nu era ăla! Ţi-am spus că nu-l ştiu!
- N-o fi ăla, dar putea fi din gaşca lui. Ştii că în fiecare grup există câte unul din ăsta nasol. Ce, noi nu-l avem pe Dinu?
- Ăsta era cât un limbric, mă, dacă îi dădeam un pumn...
- Şi de ce nu i-ai dat?
- De prost! De unde să ştiu ce are de gând să facă? Nici n-am apucat să-l văd bine. Nu vrei să mă laşi în pace?
- Hai înăuntru. Dacă ţi se pare ceva suspect ne tragi de atenţie.
Cu asta încheiem discuţia. Ce-a fost cu neorocitul ăla, ce-a vrut şi alte întrebări rămân în suspensie.
Noaptea se termină astfel: Silviu îşi cheltuie toţi banii cu mare viteză. Eu am minţit că nu-i am la mine, dar mai târziu îi pun la bătaie şi sfârşesc la fel ca el. Cineva a avut grijă să rămânem lefteri. Oricum nu mai are nicio importanţă. Starea de euforie în care ne aflăm face posibil orice.
Multe zile mai târziu, prin oraş au început să circule zvonuri care mi-au amintit de fumul de ţigară din acea noapte, fum pe care l-am înghiţit cu toţii, de confuzia şi apoi de răul pe care l-am simţit atunci şi nu numai eu.
- Suntem nişte dobitoci! îl includ eu şi pe Silviu în compliment. Dacă luăm de bune zvonurile, atunci putem presupune că acel puşti purtător de cuţit, avea o motivaţie şi un scop anume, acela de a face rost de bani, iar eu eram printre cei care-i risipeam. Un moment de luciditate, însă, l-a făcut să renunţe şi să spele putina, definitiv. Silviu îmi aprobă raţionamentul şi hotărâm ca pe viitor să ocolim astfel de locuri şi să fim mai atenţi cu cine facem echipă. Cum discoteca nu intră în preocupările noastre curente, restricţia autoimpusă nu ne afectează cine ştie ce. Ne putem distra la fel de bine la oricare dintre noi acasă.
*
Dupâ destrăbălarea de la discotecă monotonia şi plictiseala revin în viaţa noastră ca o pacoste de care nu suntem în stare să scăpăm. Ne dezmorţim oarecum la vestea că s-a întors amicul nostru Săndel. Din jenă, nu decretăm adunare generală, dar toţi ne facem de lucru prin curte sau prin faţa casei, aşteptând nerăbdători să-şi facă apariţia măria sa conchistadorul Săndel, plecat să cucerească lumea şi să se îmbogăţească. Ignorând curiozitatea noastră, acesta refuză să-şi arate faţa.
Fac un semn lui Silviu să vină lângă gardul ce ne desparte curţile:
- Nu vrea să apară mujicu’.
- Poate doarme încă.
- Dă-l încolo, hai să-l scoatem din scutece!
- O să facă urât nea Şpriţ.
- N-are decât! Tot aşa are să-i şi treacă.
În timpul deplasării spre casa dezertorului, spinările celor ce chipurile se hărnicesc prin curţi revin la verticală, iar privirile lor ne însoţesc până în dreptul porţii lui Săndel, Toţi mor de curiozitate.
Betem la uşă. Suntem poftiţi în casă şi intrăm:
- Bună ziua, nea Stoican! Ce mai faceţi? încep eu mieros.
- Mă învârt pe-aici! Voi?
- Am venit să-l salutăm pe Sandu, ne-a fost dor de el.
- Chiar aşa?
- Chiar. Abia aşteptăm să ne povestească...
- Doarme, dar îi ajunge. Mergeţi dincolo peste el.
Intrăm în sălaşul ştiut, o cameră micuţă, tipică pentru casele de la noi. Ale noastre sunt la fel, deosebirea fiind dată doar de mobilier şi decoraţiuni. Arhitectul care proiectase aceste case, ori era lipsit de imaginaţie ori fusese obligat să respecte anumite canoane.
Sandu stă răstignit în pat, îmbrăcat şi neînvelit. Sigur cinstise ceva azi-noapte cu nea Şprit.
Îl scutur uşor de piept:
- Bă, scoală!
Nimic. Îl scutur iar şi ne alegem cu un mormăit. Insistăm:
- Ai întârziat la muncă! strigă Silviu inspirat ca întotdeauna.
Punct ţintit, punct lovit. Sandu se ridică în capul oaselor şi întreabă speriat:
- Căt e ceasul?
Nu-l interesează cine-i lângă el. Cred că nici măcar nu-şi dă seama că-i acasă. Ne uităm unul la altul şi amândoi la adormit.
- Trebuie să fi avut mult de suferit, zic eu. Uite la el, habar n-are pe ce lume se află! Cască ochii, mă, nu te aleargă nimeni!
Când în sfârşit se dumireşte, îşi coboară picioarele din pat şi îşi prinde capul între mâini. Mormăie:
- Mă, da’ ce urât am visat! Parcă maică-mea avea trei picioare.
Pufnim în râs.
- Le-ai numărat bine? Poate era o gagică, mă, şi ai vise erotice.
- Era maică-mea, băi, sunt sigur, dar nu-mi amintesc altceva!
- Maică-ta a suferit mult, deşteptule! Te-a căutat şi noaptea în somn, de-aia avea trei picioare.
Ne priveşte tâmp:
- Ce dracu’ vreţi, mă, ce staţi la fundu’ meu? N-aveţi treabă?
- Hopa, se minunează Silviu, dumnealui şi-a îmbogăţit vocabularul!
- Şi-a devenit agresiv. Hai să plecăm, Silviule! Pe ăsta l-am pierdut de client. Nu cred să putem face ceva pentru sănătatea lui.
- Rahat! Căraţi-vă! Mănânc ceva şi ies pe afară să vă bucur sufletele. Câinilor!
Ne luăm valea fără să protestăm şi poposim în mijlocul drumului. În câteva minute sunt călare pe noi toţi hărnicuţii de prin curţi.
- Care-i treaba? întreabă Nicu. E venit sau are să vină?
- Ce daţi năvală, mă? A venit omu’! Şi ee-i cu asta? Trebuie să vă dea raportul vouă? Nesimţiţilor!
- Ce-ai, mă, ce faci pe deşteptu’? Nu voi aţi fost primii care l-aţi îngrămădit? Noi am avut bunul simţ să aşteptăm, se justifică Stela.
- Mănâncă şi vine, îi liniştesc eu în timp ce-mi găsesc un loc pe marginea trotuarului.
Când Săndel iese în poartă, noi stăm aşezaţi ca la şatră. Nicu se repede să-l salute:
- Ia uitaţi-vă cine vine la noi! Salutare, voiajorule!
Sandu nu e nici pe departe atât de încântat de întâlnire. Se apropie de noi încet şi pe faţa lui se vede ezitarea.
- Salutare! răspunde el fără convingere.
Ceva nu-i este la îndemână. Se aştepta, probabil, să fie luat în răspăr, ca de obicei, dar se înşela.
- Ce mai, încep eu, trebuie să ne povesteşti! Ştii bine ce aşteptăm de la tine şi n-ai să scapi cu una cu două!
- N-am nimic de povestit!
- Nu încerca să te eschivezi. Să pieri de acasă nu se întâmplă în fiecare zi. Dacă era vorba de Dinu... pentru el a devenit ceva obişnuit să-şi facă bagajele când îi trăzneşte prin cap, dar tu...
- Să nu mai aud de banditu’ ăla! M-a îmbrobodit ca pe un fraier. Puţin îi păsa lui de mine, avea nevoie doar de un însoţitor, care să-i ţină de urât şi-atât.
Tace. Şi cum tăcerea lui se prelungeşte, Silviu se enervează:
- Mă, ai de gând să ne spui ceva sau aştepţi ploconeli? Parleşte odată!
Săndel tresare. Firea lui e mereu în defensivă. Întotdeauna cineva trebuie să-l tragă de mânecă şi Silviu tocmai asta face. Simţind că nu are încotro, se fâţâie pe caldarâm pentru a-şi găsi o poziţie convenabilă şi începe să povestească bătrâneşte:
- Deşteptu’ ăsta de Dinu mi-a băgat în cap că ştie el cum să câştige bani şi că, dacă merg cu el, am să mă procopsesc.
- Şi tu l-ai crezut. Nu te-ai întrebat de ce pe noi ne exclude? Toţi suntem elevi, toţi în vacanţă şi toţi la fel de calici.
- Nu m-am întrebat. Mi-a spus că-mi plăteşte el trenul şi asta m-a făcut să nu stau prea mult pe gânduri.
- Ţi-a stârnit lăcomia! aruncă Stela într-o doară.
- Mi-am zis că suntem vecini, prieteni...
- Bine, bine! Spune mai departe!
- Prima noapte am făcut-o în gară.
- În boscheţi! spune Nicu şi începe să râdă. Ca la televizor.
- Şi ce-i cu asta! Chiar decă am fi avut bani, tot nu-i dădeam pe hotel. Am dormit o bucată în boscheţi, dar peste noapte ne-a cuprins frigul şi ne-am mutat într-un tren garat mai într-o margine.
- Nu v-aţi temut că pleacă în timp ce dormiţi?
- Nu, că avea plăcuţe şi ne-am uitat în gară pe panou, pleca a doua zi. De altfel, când s-a luminat de ziuă ne-a trezit un ceferist care mătura vagoanele.
- Şi nu v-a tras câte o mătură?
- Nu, omul era obişnuit cu de-ăştia. Nu eram singurii clienţi de-o noapte.
- Trenul boschetarilor. Fain titlu pentru un film! mă trezesc eu cugetând.
- Şi pe urmă? îl îndeamnă nu ştiu care, pentru că între timp au mai apărut câţiva curioşi.
- Am bătut oraşul aiurea. Dinu se tot lăuda că ştie el ce face. Când am ajuns în piaţă, Dinu s-a interesat la un pieţar de unde îşi aduce roşiile şi ce mai avea pe-acolo. Aşa se face că am ajuns la o fermă şi ne-am angajat să culegem roşii, castraveţi, ardei, mă rog... de toate.
- Nu aţi nimerit tocmai rău.
- Eu eram mulţumit. Aveam cantină şi dormitor, numai că... după câteva zile, Dinu se plictiseşte şi-i fată mintea o idee tâmpită.
- Ca de obicei. Ce-a făcut?
- Mi-a spus că suntem nişte proşti dacă nu profităm. S-a apucat să doseacâ lăzi cu roşii. Mie îmi era frică, aşa că se ducea singur noaptea, le încărca în valiză şi le ducea nu ştiu unde, cred că la piaţă, că altundeva... important e că făcea rost de bani, numai că...
- L-au prins.
- Nu l-au prins, dar şeful şi-a dat seama că ceva nu-i în ordine şi ne urmărea pe toţi. Văzând că treaba se împute şi nu-i mai merge faza, având şi ceva bani, mi-a spus că pleacă în Ungaria. Chipurile m-ar fi luat şi pe mine, dar pentru că nu am documente... De fapt, puţin i-a păsat, ticălosu’!
- Te-a lăsat baltă.
- Zicea că vine înapoi cu marfă rară şi plecăm acasă.
- Şi tu l-ai aşteptat ca prostu’.
- Nu l-am aşteptat, că m-am lămurit, dar nu luasem încă nici un ban pe muncă şi trebuia să fac măcar o lună.
- Pai, încă n-ai o lună!
- Habar n-aveţi ce pot face unii oameni! Ferma era plină de tot felul de panarame, mai ceva decât Dinu. Singur, mic şi prost am ajuns fraierul ăstora. Îmi luau lăzile pline de la căpătul grădinii şi-mi puneau altele goale în loc. La sfârşitul zilei ieşeam cel mai prost la numărătoare. I-am spus şefului că mă fură şi că nu mai vreau să stau, să-mi dea cât crede el şi gata.
- Adică... nu te-ai ales cu nimic?
- Am fost mulţumit să am bani de drum şi că mai rămâne ceva. Putea să nu-mi dea nimic, dar omului i s-a făcut milă de mine. Ştia care-i treaba, dar nu avea ce face. Dacă ar fi spus ceva, rămânea fără lucrători. Lui puţin îi păsa cine pe cine fraiereşte, tot atâta plătea. Cred că ştia şi cine fură.
- Presupun că-şi recupera pierderile altfel.
- Asta e! încheie Săndel.
- Îţi pare rău acum? îl întreb.
- Nu. N-am pierdut nimic. Acasă ce-aş fi făcut?
Nu-i răspunde nimeni.
- Voi aţi fost undeva?
- Sigur că am fost. Am fost toţi grămadă până la marea cea mare şi ne-am întors călare, glumesc eu. Unde să mergem, mă? Ne ştii cu buzunarele pline? Hibernăm aici. Călătorim noaptea în vis.
- Tu ai schimbat măcar peisajul, remarcă cineva.
Auzindu-ne văicărelile, Săndel se înviorează. De unde mai devreme îi era groază să dea ochii cu noi, acum se simte superior.
- Câţi sunteţi? Unul, doi... începe el să numere. Haideţi la o bere, fac eu cinste.
- Te dai mare, mă? rosteşte Silviu ironic, uitând că şi el făcuse la fel cu ceva timp în urmă la discotecă.
- Am zis că dau o bere. Vrei vii, nu, nu!
Sandu ia direcţia crâşmei din vale, acolo de unde îşi fac aprovizionarea toţi cei din cartier, preţurile fiind mai mici.
În crâşma de trei parale am ajuns numai patru, ceilalţi s-au pierdut pe drum. După primele înghiţituri de bere, limbile devin foarte mobile.
- În afară de muncă, ce-aţi mai făcut? Spune ceva despre oameni, cum sunt oamenii...
- Am ieşit de câteva ori prin oraş. Să vezi, odată ne-a prins întunericul pe străzi şi tot umblând aiurea, ne-am trezit undeva pe la periferie. Ne-am dat seama că erau mulţi ţigani şi-am căutat s-o ştergem cât mai repede. La o poartă, mai mulţi de-ăştia ascultau muzică de-aia de-a lor şi se bâţâiau pe-acolo. Trecând, ne-am holbat şi noi ca nişte proşti. Erau şi câteva fătuţe faine. Dinu mergea în faţa mea pe lângă trotuar, că nu era loc de ei. Nu ştiu ce i s-a năzărit unuia să se ia de mine. Zice: „Te dai la femeile noastre, bă, poponarule?” Auzi, poponar!
- Păi, dacă le priveai cu ochii tăi hămesiţi, îmi închipui că nu le-a venit la socoteală.
- Ce mă ameţiţi, mă! Voi nu vă uitaţi lung după gagici?
- Ne uităm, recunoaşte Nicu, dar mai discret, nu ca tine, gata să şi încaleci. În rest, ar putea fi chiar un compliment. Şi-apoi, acelaşi lucru îl fac şi fetele, chiar cu oarece spirit analitic. Îţi măsoară lăţimea umerilor şi distanţa dintre picioare, lărgimea pantalonilor şi abia la urmă mutra.
- De unde le scoţi, mă, statuie! Parcă te interesau numai motocicletele.
- Fiindcă nu fac atâta zgomot ca voi. Mi-e mi se par lucruri fireşti.
Pentru noi şi Nicu constituie o surpriză. Noi îl credeam aerian, iar acum ne dă lecţii. Ca să nu-i dăm apă la moară şi neştiind ce alte surprize putem avea, îl ignorăm.
Revin către Sandu:
- Şi tu, ce-ai zis?
- Nimic, ce să zic? M-am întors puţin pe-o parte spre el. Tipul mima cu piciorul nişte şuturi şi mă ameninţa că-mi sparge curu, da’ nu vrea să-şi strice ciocatele. Cred că-l interesau mai mult papucii decât gagicile. Clar că m-a luat cu călduri. Mă îndepărtam cu spatele fără să scot o vorbă.
- Şi Dinu, nimic?
- Ce Dinu! Luase viteză şi m-ar fi lăsat pleaşcă dacă ieşea rău. Ăla a mai ţipat în urma mea şi am crezut că s-a terminat când am ajuns destul de departe.
- S-au luat după voi!
- Dinu a băgat de seamă că trei tipi se ţin după noi, când în spate, când pe străzi paralele. Ne-a cuprins frica, mai ales că întunericul se lăsase bine şi nu-i mai puteam vedea ca să-i evităm. Am scăpat urcându-ne în primul autobuz ce ne-a ieşit în cale.
- Sandule, din tot ce ne-ai povestit rezultă că Dinu e un ticălos, iar tu un înger fraier. Cu partea a doua sunt de acord, dar despre Dinu... Tare mă tem că vrei să-l scoţi acarul Păun.
- E un mincinos şi un lăudăros ordinar. O să vă convingeţi. Eu unul nu mai am încredere în el şi nici nu mai vreau să-i văd faţa. Clar!? Că eu sunt fraier, recunosc...
- Tot e bine că te-ai ales cu ceva învăţăminte. Altceva? Despre oamenii de-acolo?
- Lumea s-a tâmpit de tot şi peste tot. Te sperii când îi auzi vorbind. Vă spun cinstit, cred că în amărârul nostru de târg o ducem mai bine. Nu cu banii, ci, aşa, în general. La noi e boierie!
Aici, Săndel ridică mâna şi se ciocăneşte cu arătătorul în cap.
- Ce, mă, suntem mai deştepţi? întreabă Silviu.
- Nu, băi, dar nu ştiu cum să-ţi spun... aici lumea parcă are mai mult bun simţ. Acolo, parcă sunt băgaţi în priză. Se mişcă, se agită. Habar nu ai ce le poate făta mintea. Ce mai...
- Ai băgat tu de seamă toate astea stând cocoşat deasupra tufelor de pătlăgele?
- Am bătut destul drumurile în fiecare duminică şi seara se vorbea mult prin dormitoarele alea.
- Dacă-i mergea treaba lui Dinu, de ce n-a rămas?
- Că-i prea lacom. Niciodată nu-i mulţumit. Tot timpul îşi făcea socoteli. Mai bine că a plecat, pentru că tot ar fi dat de dracu’ până la urmă... că nici ăia nu erau proşti! Aşa fraier cum mă credeţi voi, am înţeles de ce, de atâţia ani, Dinu nu s-a ales cu nimic.
- De ce, mă?
- V-am spus. Vrea prea mult şi nu face nimic.
- Te-ai făcut rău de tot! îl mustră Nicu.
- Când eşti singur între străini, ai timp să te gândeşti la multe.
- Mai dai ceva bere, gânditorule? întreabă Silviu, arătându-i sticla goală. Mai dat gata cu profunzimea gândirii tale.
Sandu îi întinde nişte bani, spunând:
- Na, du-te şi bagă-n tine!
- Ce-ai, mă, tu ai trecut la abstinenţi?
- Du-te şi ia patru sticle sau mă duc eu!
Silviu se ridică, dar nu porneşte spre bar înainte de a spune:
- Calmaţi elanul ăstuia până mă întorc, nu-mi place cum se comportă!
- Ia şi câteva ţigări fine! strigă Sandu în urma lui. Apoi către noi:
- Le-am cam tras în piept pe-acolo. Ziua la muncă nu aveam timp, dar seara simţeam că mă ia dracu’ de urât.
- Învăţătură de minte, să nu pleci de lângă al tăi în neştire.
- Bă, să ştiţi că vorba aia, că tot mai bine-i acasă, e foarte valabilă. Nu bagi de seamă asta decât atunci când dai de greu, îţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii!
- Gata, eşti acasă, ne-ai impresionat, ce mai vrei?
- Mă ţin de şcoală. Asta e! Nimic altceva mai bun nu pot face.
- Foarte înţelept. Aşa spunea şi mama.
- Suntem prea mici pentru vremurile astea! finalizează Nicu discuţia, arătându-şi astfel înţelepciunea.
Silviu revine încărcat şi întreabă în timp ce face împărţeala.
- Şi-a terminat referatul?
Rămâne nelămurit, dar nici nu insistă.
- Auziţi, nu-i mai bine de mine că am stat binişor acasă? Nu m-a fraierit nimeni, ca pe el, nu m-am înbolnăvit, ca voi, şi sunt lefter, ca toţi la un loc.
Nicu vrea să-şi arate astfel valoarea şi sigur că nu putem admite asemenea impertinenţă. Năvălim pe el. Silviu:
- Şi, dacă ai stat cloşcă acasă, ce mare scofală? Asta facem tot anul. Măcar în vacanţă să schimbăm ceva.
- Chiar aşa! Ce faci toată ziua, că noi nu prea te-am văzut? Nu te plictiseşti?
- Eu? Niciodată! Învăţ.
- Ce înveţi, nu te-ai săturat de şcoalâ?
- Învăţ informatică.
- Păi, n-ai calculator!
- Ce dacă, învăţ teorie.
- Te pregăteşti să devii hacker.
- Nu neapărat. Mă gândesc la viitor! ne declară el solemn.
- Ai gânduri măreţe, numai că... peste un an termini liceul şi cine ştie? Viitorul tău este cam departe şi înceţoşat.
- Terminăm aici şi mergem mai departe.
- Asta, dacă intri la facultate şi mai ales, dacă are cine să te ţină acolo.
- Pe mine m-au învăţat ai mei să fiu optimist. Tata zice că întâi trebuie să vrei, universul şi timpul îşi fac treaba, numai că noi trebuie să fim pe fază. Voi aveţi de gând să trageţi la ţanduri toată viaţa? Încep să vă compătimesc, flăcăilor!
- Să fiu al dracului! explodează Silviu nespus de surprins. Valemtine, cred că am rămas amândoi de fazani. Uite ce-i umblă ăstuia prin cap şi noi habar n-avem!. Cât stăm grămadă pe marginea drumului şi discutăm tot felul de prostii, tace ca mutu’, abia că deschide gura şi acum...
- Tăcerea nu înseamnă şi prostie. Mai degrabă vorbesc cei care n-au nimic în cap! încerc eu să mă scot.
- Şi tu? Adică, eu sunt cel mai prost de la masa asta?
Ca să-l liniştim, muncim toţi trei din greu până seara. S-a închis în sine şi rar deschide gura. Ziua fiind stricată, pornim spre casă. Un fapt cu totul excepţional pentru acea oră târzie, ne întâlnim cu Radu, cobora spre oraş.
- Încotro, meştere, la ora asta?
- La plimbare cu maşina. Ce, n-am voie?
- Ce vorbeşti! Te vedem „per pedes”.
- A fost ziua de salariu a Iu’ tata. S-a făcut mangă şi a lăsat maşina unde nu trebuie. M-a trimis pe mine s-o aduc până nu rămâne fără roţi.
- Păi. taică-tu nu bea, mă!
- Când e mama acasă, dar acum nu e. Face tura de noapte la spital.
- Şi poliţia?
- Ce-i cu ea?
- Dacă te prinde?
- Am eu grijă să nu! Şi-apoi, e noapte.
- Ne iei şi pe noi? întreabă Nicu într-o doară.
- Numai ţie îţi putea veni o astfel de idee, bă, Viteză! îl mustru eu.
Radu, însă, acceptă imediat, fericit că are ocazia de a se făli şi el cu ceva. Cum suntem înfierbântaţi şi fără chef de întoarcere acasă, ne declarăm de acord.
Înainte de a încăleca maşina, ne asigurăm că nu se află nimeni prin preajmă care să ne strice socotelile. Radu nu are carnet, dar conduce cu mare degajare, chiar mai bine decât unii şoferi atestaţi. Nu ne este teamă de accidente, ci de consecinţele unei eventuale întâlniri cu poliţia. Bineînţeles că nu ne îndreptăm spre casă, cum ar fi trebuit. Mai întâi trebuie să birjărim şi noi maşina, măcar puţin. Cum facem? Îl dirijăm pe Radu spre un drum forestier departe de ochi curioşi.
Primul care pune mâna pe volan este Nicu, desigur. De pe scaunul mortului Radu controlează maneta, iar noi învârtim de volan. Nu-i mare brânză, mai ales că drumul are un şleau ce conduce roţile, dar e suficient pentru a ne bucura. Urcăm şi coborâm de mai multe ori drumul, trecând pe rând la volan. Ne place grozav, dar nu ne mulţumim cu atât. Vrem să facem şi manevre. Pentru asta îl convingem pe responsabil să ieşim pe un tăpşan mult în afara oraşului şi el nu rezistă ispitei.
Şi acum încep ghinioanele. Se porneşte ploaia, iar noi ne credem cascadori pe un teren moale şi acoperit ici-colo cu iarbă udă. Maşina se umple de noroi şi trebuie curăţată, dar unde în miez de noapte? Acasă, cineva ar fi pus întrebări. Am hotărât să o băgăm în râul din marginea şoselei. Greşeală cumplită. Deşi am spălat-o lună, când să ieşim, pauză. Roţile patinează pe pietrele alunecoase de pe fundul apei şi un miros de ferodou ars se face simţit dinspre interiorul maşinii.
Întrăm în panică.
- Ce ne facem, băieţi? Am belit-o rău de tot! se văită Radu. Şi benzina e aproape gata.
Ce să-i spunem? Capul ni s-a golit şi limbile s-au încleiat. Nici singur nu-l putem lăsa, deşi am fi întins-o cu plăcere şi în mare viteză. Ar fi fost o rezolvare pentru noi, dar nu şi pentru Radu, pentru el ar fi un dezastru. Trebuie să facem pe dracu-n patru să ieşim din belea, numai că nu ştim cum. Nu mai avem nici timp. Încă puţin şi se ivesc zorile. Nicu, singurul cu idei extreme, propune:
- Nu ne rămâne decât să ieşim la marginea drumului şi să oprim o maşină. Poate se îndură cineva de noi.
- Până acum nu am văzut nici o maşină, Nicule. Şi dacă apare vreuna şi opreşte, ce minciună spunem? Pentru oricine putem fi doar cinci vagabonzi care au furat o maşina şi-atât.
Spiritul lui practic găşeşte şi acum soluţia:
- Hoţii rămaşi în pană abandonează maşina. Spunem că şoferul s-a dus după ajutor. Ca să nu-i speriem, va sta numai unul dintre noi în drum.
Radu, cel mai interesat de rezolvarea necazului, îşi asumă sarcina. Noi, ceilalţi, continuăm să aşezăm sub roţi pietre mai colţuroase alese dintre celelalte.
Timpul trece, speranţele scad şi suntem gata să plecăm după tatăl ce făcuse imprudenţa care ne-a adus aici, când, o furgonetă se îndură să oprească la semnele făcute de Radu, care, disperat, s-a aşezat în mijlocul drumului. Avem norocul prostului. Furgoneta transportă pâine în satele din jur, iar şoferul e un vecin ceva mai îndepărtat de casele noastre.
Nu ştiu ce i-a îndrugat Radu, dar i-am văzut pe amândoi venind spre locul în care ne aflam şi ne bucurăm ca bebeluşii de suzetă.
Şoferului nu-i trebuie mult ca să-şi dea seama ce-i de făcut. Se uită la feţele noastre pleoştite şi pleacă. Faptul că nu a făcut nici un comentariu ne dă de înţeles că bănuieşte adevărul. Pentru noi nu mai contau părerile nimănui. Toţi avem o singură dorinţă, să ne vedem ieşiţi de acolo.
Îl vedem pe Radu venind cu un cablu în mână în timp ce furgoneta face manevre pentru a veni cu spatele spre maşina înţepenită.
În câteva minute se rezolvă totul şi ne pomenim în marginea drumului sprijiniţi de capotă, aşteptând, chipurile, să vină proprietarul.
- Acuma, ce stăm ca proştii?! Ştie, nu ştie, bănuieşte, ne pârăşte, este alegerea lui. Vom vedea! spun eu. Să plecăm dracului de-aici!
Radu porneşte. După câţiva zeci de metri maşina începe să tuşească.
- Benzina. Daţi-vâ jos şi împingeţi cât încă mai este drumul drept.
Până la intrarea în oraş ne opintim cel puţin doi kilometri. Aici, Radu porneşte maşina şi pleacă singur în rateuri din ce în ce mai dese. Îl ajungem din urmă în piaţă, unde s-a oprit şi ne aşteaptă rezemat de maşină. Se răsteşte la noi:
- Căraţi-vă după benzină, eu n-am niciun ban!
- Am eu. Aşteptaţi aici!
Săndel pleacă şi se întoarse cu o sticlă de doi litri cu benzină.
Băgăm în rezervor şi aşteptăm ca Radu să pornească, dar el nici gând. Închide maşina şi la noi:
- Ajunge! Aici rămâne! Eu nu mai pun mâna pe volan. E ziuă, poate veni să şi-o ia singur.
Am înţeles că spaimele din timpul nopţii nu s-au stins şi că prudenţa este mama înţelepciunii. Plecăm cuminţi pe jos. Suntem obosiţi şi ne interesează doar somnul.
Acasă, mama încearcă să-mi dea de mâncare. O refuz, mulţumit că nu mă ia la întrebări, acum, pentru că mai târziu nu voi scăpa, sunt sigur.
Adorm imediat, un somn agitat şi plin de vise în care se amestecă momente trăite în altă vreme sau chiar într-o lume paralelă. Mama cu trei picioare din visul lui Săndel îmi apare şi mie. Mă trezesc având în minte o întrebare: de ce trei picioare? Apoi altele care se leagă de prima. Ce să însemne asta? Ce treabă am eu cu mama lui Săndel?
Strădaniile mele de a desluşi această taină sunt zadarnice. Îmi amintesc de ce spunea Nicu şi sper şi eu că timpul va face puţină lumină în mintea mea.
Duminica mă găseşte în pat până după ora zece, urmărind împreună cu sora mea mai mică nişte desene tâmpite la televizor. M-aş ridica din pat, însă, de ce aş face-o? Nu mă aşteaptă nici o treabă, nimic din tot ce ar putea impune vieţii un ritm, nu am nicio scadenţă. Altfel spus, nu am nici un scop. Nu-i prima dată când mi se întâmplă. Duminica e o zi care îmi creează probleme de conştiinţă prin lipsa oricărei activităţi practice şi de aceea nu îmi place deloc. În celelalte zile mai găsesc ceva de făcut sau de meşterit, mă mai iau cu una cu alta şi trece mai uşor. Duminica nu.
Mă rog de sora mea, Alexandra:
- Sandi, scumpo, te rog schimbă canalul că mă îmbolnăvesc.
Nu ştiu de ce am formulat această rugăminte inutilă, doar ştiam răspunsul, întotdeauna e acelaşi:
- Nu schimb nimica. Sâmbăta şi Duminica sunt zilele mele. Voi vă uitaţi toată săptămâna. Du-te afară, că se aude muzică. Trebuie să fie gaşca ta de derbedei.
A devenit obraznică de ceva vreme. O privesc atent. Nici nu-i pasă. O puştoaică de nici zscs ani emite aprecieri referitoare la prietenii mei. Nu pot să las lucrurile aşa, trebuie s-o pun la punct.
- Ai grijă cum vorbeşti, să nu te alegi cu una peste nas!
- De ce? Crezi că dacă eşti mai mare poţi să faci ce vrei cu mine? De ce trebuie să fac mereu cum spui tu?
- Pentru că eşti mai mică. Clar?
- Nu vreau, na! M-am săturat să-ţi baţi joc de mine, tu şi prietenii tăi, în loc să mă protejezi...
Viteza cu care vorbeşte şi patima îi taie răsuflarea. Rămân mască. Surioara mea s-a enervat şi are şi limba ascuţită.
Încerc să-i domolesc pornirile:
- Cine îşi bate joc de tine?
- Toţi! Şi mama şi tata şi vecinii, pe toţi trebuie să-i ascult. Pe mine cine mă ascultă?
M-a blocat. M-a incuiat bine de tot. Nu găsesc nimic potrivit să-i răspund. Cedez în favoarea ei pentru a stinge conflictul:
- Bine, bine! Vezi-ţi desenele tâmpite!
Îmi iau hainele să mă îmbrac, dar făcusem, deja, altă greşeală.
- Şi muzica ta e tâmpită! O aud.
- Nu-ţi tace gura?
- Nu, uite-aşa! Ce muzică e aia?
Ca să fie mai convingătoare şi să exemplifice afirmaţiile de mai înainte, se ridică în picioare pe pat şi începe a se bâţâi în toate felurile. Cântă şi mimează în cele mai groteşti feluri.
- Taci, îţi spun! Ai să vezi când ai să fii ca mine.
- Ce-am să văd? Că vorbiţi numai de gagici şi vă lăudaţi care mai de care? Ce, crezi că eu nu ştiu?
- Clonţuc, vezi că mă superi!
- Ce dacă! Lasă-mă în pace şi te las şi eu.
- Ai grijă! îi zic şi ies renunţând la dispută.
Oricum, nu aş fi scos-o la capăt cu ţiparul de soră-mea. Mai avea puţin şi începea să bată din picioare şi să ţipe fără nici o noimă.
Limba scoasă către mine constituie ultimul gest de sfidare a iubitei mele surioare. Cu toate astea mă bucur de revolta ei şi de limba-i ascuţită. Le consider semne ale unui caracter puternic, greu de stăpânit sau de influenţat, ceea ce nu e deloc rău pentru zilele în care trăim şi când cei slabi capotează. Îmi pun chiar problema dacă nu e cazul să iau exemplu de la dânsa.
Ies. Într-adevăr, în stradă sunt adunaţi câţiva. Două boxe uriaşe chinuiesc urchile vecinilor, dar nu sunt ale noastre, nici muzica nu ne aparţine. Asta înseamnă că există un intrus, pe care îl şi descopăr când mă apropii. E Gelu, dar nu este el vinovatul.
- Ce faci amice? îl iau la întrebări. Nu te-am văzut de multă vreme.
- De vreo săptămână. Au venit ai mei din concediu şi mi-au dat de lucru. Am lăsat iarba necosită şi a trebuit să recuperez.
- Muzica asta de tarabă tu ai adus-o?
- Nu. Eu abia am venit.
- E a mea! se răţoieşte Stela. Ce nu-ţi convine?
- Duci lumea la disperare!
- De ce? Când ăla îşi pune lăutarii să-i aline durerile beţiei o noapte întreagă, întreabă pe cineva?
„Ăla” e vecinul Costică, un burlac de vreo 40 de ani. Nea Costică trăise vreo doi ani cu o femeie pe care apoi a alungat-o pe motiv că-i curvă şi că-l fură. De atunci, când se îmbată, îşi pune muzica pe care nimeni nu ştie unde o găseşte. Când iese ca să-şi mai cumpere ceva de băut, deschide fereastra şi îşi pune acolo boxele, ca să poată auzi pană la crâşma din vale. Când se întoarce, nu mai intră în casă, stă singur la masa din curte, cântă şi se vaită. Spre seară, bine capsat, bântuie pe afară strigând unul şi acelaşi text.
”Amărât îi omu’, Doamne,
Când se culcă şi n-adoarme.
Amărât ca mine nu-i
Decât puiul cucului!”
Sau:
„Uuu! N-aude, n-a vede, na greul pământului! C-o chierit stăpânu’ tău!”
Uneori iese la poartă şi cheamă câte un puşti:
- Ce-ai mâncat, tataie? îl întreabă.
- Fasole, tataie! răspund ei aproape invariabil.
- Treci la desert. Ia de-aici nişte parale şi cumpără-ţi o ciocolată.
Câteodată, puştii o dau în bară, în loc de ciocolată alegându-se cu nişte dupaci după cap. Asta se întâmplă în funcţie de dispoziţia în care se află nea Costică, dar şi copiii au învăţat lecţia. Dacă îşi scoate şapca de pe cap şi izbeşte cu ea de pământ, e semn că nu-i loc de ciocolată.
Mama lui, o bătrână cumsecade, încearcă să-l potolească chemându-l în casă.
- Hai, mă Costică şi mănâncă ceva! O să-ţi fie rău!
Uneori reuşeşte doar să-l irite şi mai rău. Ziua lui de destrăbălare e Duminica. Acum se află în faza de început. În restul zilelor nu deranjează pe nimeni, îşi trăieşte durerile, care şi câte or fi ele, în linişte şi singurătate.
*
-->
Comentarii