umbra ta
jocul memoriei e un descântec
împotriva iubirii,
seara mai ales privesc
prin pielea aburită a cerului;
vântul trece cu degetele răcoroase
prin părul nostru,
o idilă cu lumina
care iubeşte copacii şi sărută
verdele mugurilor diafani,
ferestrele se deschid către izvoare,
către beţia extremă
a unui trup gol pe nisipuri,
către apele rătăcite
într-o mare aiurită în care
valurile se rostogolesc ameţitor,
trece un pescăruş, apoi altul şi altul,
dincolo şi dincoace de timp
zboară imaginea ta,
străbătând ore, trezind ecouri,
ca o salcie sau ca o iederă
care se agaţă de memorie,
ochii tăi sorb din albastru
curentul mării ce duce spre infinit,
calci îmbrăcată în goliciune-ţi,
şerpuind, lâsând în urmă
umbre transparente,
sub un cer ce curge
către corăbiile din zare.
duminică, 8 februarie 2015

Comentarii
un poem minunat! Nimic de contestat in aceasta iubire pura de cuvant si de oameni...Metafore dulci serpuiesc pe marea ce duce spre infinit. Transcendent, sufletul urca cu o treapta mai sus.