Pustii sunt serile de sărbători...
În nori mi-ascund tristeţea uneori,
Iar pleoapa mea, ades bacoviană
Se-ascunde-n lacrimi, seară după seară.
Ascult colindul trecerii spre mâine...
Se-aude-ndepărtat, lătrând, un câine.
Şi el şi eu ne-asemănăm durerea.
De fericire nu ne este vremea.
Şi ninge-n noi şi viscoleşte dorul...
Târziu e... noapte... nu ne prinde somnul...
Cu ce-am greşit?! Pe cine-am mâniat?!
Ori poate suntem singurii din sat!?
Îmi pare cineva că-mi bate-n uşă...
Sub ramuri frânte, obosit de drum,
Mi-a poposit în poartă Moş Crăciunul...
Se cade să mai cred în el acum?!
Deşi-s sărac, deşi demult sunt singur,
Deşi nimic azi nu mi-aş mai dori,
O ultimă dorinţă port în gânduri...
Ca fericit de-acum să pot muri.
- Oh, dragul meu, atât amar de vreme
Te-am aşteptat... Aş vrea să fiu copil...
Hai în odaia mea! Cu bucurie
Şi ultimul Crăciun să îl cinstim...
Mi-e inima bătrână şi bolnavă
Poate-am trăit destul şi s-ar cădea
Să plec de-acum... Aici nu mai am treabă,
Căci nimeni nu mă poate mângâia.
Şi-a adormit sub streaşina uitării,
Împodobit cu vis şi promoroacă...
......................................................
Plecau spre cimitir un om şi-un câine...
În lumea asta toate se îngroapă.
-->
Comentarii
Multumesc draga mea. In fond traiesc prin versuri, simt durerea si o las sa se scurga prin labirintul cuvintelor. Asa mi/a fost dat. Deci, AUrora Luchian, ar fi fost imposibil sa nu starnesc fibratii din moment ce scriu cu sufletul.
O poezie care arde, ustură, doare, apasă, prin fiecare vers,
deşi esenţa şi construcţia sunt perfecte...e multă tulburare...
Finalul este copleşitor!
.
Aurora, cu drag