Cu fiecare iarnă,
mai greu ne este pasul,
Zăpezile pe tâmple
şi-au aşternut popasul.
Cândva urcam nămeţii
cu zambetu-n privire,
De vremaea întristării
n-aveam în noi de ştire.
E ceas de sărbătoare,
se aud colindători,
Cu amintire ne întoarcem
la anii trecători,
Să fim ce-am fost odată
nu mai putem, iubite!
Păstrăm încă în noi
aroma vieţii trăite.
Un ultim anotimp
timpul pentru noi mai are
Dincolo de noapte
e o altă albastră zare
Antaris şi Sirius
ne luminează cale
Spre zările luminii
în a veşniciei vale
Cu trupuri obosite
şi tâmplele cărunte
De coboram pe pantă
la capăt e alt munte
Ne vom găsi putere
din ce ne-a mai rămas
Plecarea va fi atâta
doar vremelnic popas
Da-mi mâna pe azi să-l trăim
visând nemurirea
Din iubire noi suntem
ne va renaşte iubirea
Vom trece împreună
prin cerurile toate
Până când lumină vom fi
-->
Comentarii
Cu toată admiraţia!
Superb ca-ntotdeauna e versul tau, Agafia!
Frumos, in special imi pare ca accentul cade pe prima si ultimele doua strofe. O poezie mirifica, cutremurator de reala
Felicitari!
Zapezile pe tample popasul si-or asterne
In suflet arde lampa iubirilor eterne
Cand coboram pe panta, nu stim ca jos e-un munte
Si alta suferinta acolo se ascunde,
Nu mai avem puterea de a urca din nou
REnastem din iubire un nesfarsit ecou,
Ne/ntampina sub stele nemarginirea vietii
Si ninge peste trupuri argintul tineretii...
Frumoase versuri!
Versuri înveşmântate în tristeţe, armonizând
perfect cu esenţa frumoasă...
Felicitări!
.
Aurora, cu drag