VÂNĂTOREA
Când luna se rezemase în cornu-i
în vârful teiului bătrân din coastă,
cu frunza, tăvălug, între copite
mistreții coboară la balta albastră.
Grăsunii se pierd în lanul de grâu;
stau vânătorii momâi după leasă,
ochiul dilată pupila flămândă
de prada sortită, cu vin tămâioasă.
Mistrețul miroase praful de armă
și pufăie a pericol pe nări;
se-mprăștie turma în liniștea nopții
spre neagra pădure pe alte cărări.
Moțăie vânătorul în câmpul deschis,
iar luna scăldă lanul în alb;
godacul pierdut aleargă buimac.
Un foc ! Dezamăgire. Vânatul e slab.
Aleargă scrofița-napoi grohăind
pe firul cald de sânge-nchegat;
de-acum începe, de drept, vânătoarea...
că turma s-a-ntors la locul spurcat.
Se sună din corn adunarea,
vânătorii aleargă cu ranița-n spate
mai grea decât plumbul din teașcă –
sunt urmăriți îndeaproape de moarte.
Șeful muștruluiește pe rând, câte unul:
- Măi, de ce porți arma în mână,
când pierzi mistreții-n cătare ?
- Lăcomia, cum e vorba, nu-i niciodată bună!
- Acum vă înțeleg; tăria voastră de țintași
azi ați lăsat-o în carmangerie,
dar cei de-acasă așteaptă pulpa și rărunchii;
voi ca la circ: o vedem, o pipăim și nu e.
ION PĂRĂIANU

Comentarii
Distinse domnule Ioan Muntean, sunteți „pe poziție„ Mare vânător !