Vagabondul
Şi-a agăţat bocceaua într-un băţ, a aburcat-o pe umăr, respirând adânc, cum adânc respira şi cerul, şi a pornit agale, aşternere la drum fără capăt, păşea fără grabă, timpul nu exista, el nu trăia în timp, când îi era sete, vrăbiile îl lăsau să bea din ochiurile lor de apă, dacă îi era foame, găsea în boccea un codru de pâine, dacă nu, avea macii câmpului, câteodată obosea şi atunci se întindea pe pământ sprijinindu-şi capul de o piatră, sub piatră se afla Dumnezeu, care îi şoptea continuă să mergi, pământul urca în el puterea de care avea nevoie şi vagabondul îşi continua drumul, ochii îi erau în fiecare zi mai albaştri, părul creştea din ce în ce mai mult asemeni mării, faţa devenea transparentă, în somn devenea avion, un avion uriaş, o mare pasăre argintie, luminoasă asemeni duhului, asemeni vântului, şi vagabondul continua să meargă, mersul era destinul lui şi îşi iubea destinul, el, singurul om cu adevarat liber…..într-o zi, a început să se înalţe uşor, spre Cer.
-->
Comentarii
Un vagabond atat de bogat, el stie asta acum si D-zeu demult!
Cu drag am citit, cu greu plec de-aci!