Val-vârtejul... venirii

[Puiu Gheorghe Răducan]

Val-vârtejul… veniriiVenise vremea să ies.Nu era o zi specială, căci de era așa, mă iveam și eu un ca om special, nu unul… normal…De unde să știi, omule care este acea zi!? Apăream și eu atunci, mă răsăream odată cu ea!Să zicem că ziua mea era așa… o zi ca toate zilele, nu meschină ori… fleoșcăită…Chiar nu mă interesa. Nu eram nici curios măcar, de-aia când s-a-ntâmplat ieșirea stăteam cu ochii închiși.Mi se făcuse așa o poftă de ieșit…, s-o mai scap pe mama de povară (ziceam eu atunci).Nu eram decis cu ce să… tatonez… starea lucrurilor, cu ce să încep…Aveam așa… o senzație că scoțând mana și băgând-o-n vizuina lumii, mă mușcă ceva…, cineva de ea…Tot numărând așa pe degete cu ce să încep explorarea lumii, a căzut la țanc ca pipăitul ”extra” să-l încerc cu piciorul.-Ei, și cu voi…, care picior! Păi de unde să mai știu eu acum, când, tocmai am căpătat nobilul titlu de hoașcă!?Deci am început cu piciorul, chiar dacă este riscant să-ți bagi picioru-n ea de lume…Cățeaua de viață tot bântuia prin tindă impasibilă la gemetele mamei, dar când mă pregăteam să gust lumea cu piciorul, a intrat iute-n casă, să fie ea… moț acolo…, la locul faptei…Nu iese bine glezna piciorului căci viața îmi și ”arde” una peste călcâiul care, aculta cu urechile ciulite cum se văita mama.M-am speriat rău și am vrut să fug înăuntru, dar viața m-a prins cu toate brațele ei de gleznă și a început să tragă de mine.Înduioșat de strigătele și gemetele mamei (cui nu-i pare rău de mama?), am început să cedez, ba, i-am dat vieții și celălalt picior.-I-ale, fă, viață, i-am spus!Necontenind mama din țipete, am început și eu să plâng.Nici nu mi-am dat seama că la geam, soarele cățărat în dud, râdea cu toți dinții.Deși viața mă mângâia, eu încă plângeam, mă zbăteam în muci și doream să fug înăuntru, pentru că nu știam la ce mai țipă mama.Când nimeni nu mai plângea și nu mai ofta…, am tăcut și eu. Nu mai era cazul să plâng.Am adormit buștean.La cât m-a bătut soarele-n cap, eu n-am rămas așa...Viața mă mângâia mereu, de la celălalt geam, ursitoarele,-și dădeau ghionturi, curioase își puneau mâinile streașină, dar nu mai aveau ce vedea acum, eram înfășat, legat fedeleș, nu mai puteam mișca și nici de băut nu puteam bea ceva…Descoperisem însă ceva; descoperisem plânsul și urgent trebuia să învăț altceva căci așa este în viața asta ciudată, mereu și iute trebuie să înveți câte ceva.Acum, eu, novicele, trebuia să învăț de unul singur (ne)plânsul.De-atunci m-am pus pe învățat.După plâns și neplâns am învățat durerea, suferința, singurătatea, ne-mplinirea, multe și nu tot am învățat căci și voi mai trebuie să învățați câte ceva, ceva….Acum, la orizontul bătrân o altă naștere mă așteaptă.Nașterea neagră.-Nu eu nasc, bă!Ea mă naște pe mine!Prin venele-mi casante curge sângele Țepeștiului.Încă mai curge și se scurge!Mă caut mereu prin amintiri, prin magazine second hand și nu mai dau de mine.Umbra mi-o cam ia înainte…Și ce vreți, mă!?Asta este!Mai învățați și voi!Na!

[Puiu Gheorghe Răducan]

Mulțumesc frumos!

[Agafia Dragan]

Semn de placuta lectura

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]