Lâng-un izvor șoptit de primăvară,
am întâlnit cândva întâia oară
o floare albă, gingașă și pură,
ce inima în primăveri mi-o fură.
E-atât de grea povara-i blestemată,
ce-a nins, că greu îi este să răzbată.
E ca o lacrimă căzută pe Pământ...
fură inimi și face primăverii legământ.
Se-agață de viață, la margini de cascade
și-ncântă privirea, pe marile esplanade.
O floare firavă , vestitor de primăvară
ce dăruit, cu mărțișorul vrea s-apară.
Întinde mâna și mângâie-i petala...
primește-n dar o floare pastorală
și dacă vrei, ofer-o celor dragi...
e puritatea pierdută-n pădurile de fagi.
În scrinuri vechi venite de departe
sau poate între filele din carte,
el zace uneori strivit în amintiri
ca un sărut pierdut între iubiri.
Dida Diana Cioponea.
Legenda ghiocelului.
“A fost odată o rază de soare – era chiar fata cea mai mică şi răsfăţată a astrului luminos. Şi, tocmai pentru că era cea mai mică şi mai răsfăţată, tatăl ei o lăsa să zburde pe unde îi dorea inima. Şi, iată că, într-o bună zi, raza de soare a hotărât să se plimbe într-o grădină. Acolo era Raiul pe pământ, nu altceva! Flori, care mai de care mai colorate şi mai parfumate, se unduiau sub adierea blândă a vânticelului cald de primăvară!
- Ce-ar fi să aleg eu o floare frumoasă, pe care să mi-o prind în păr?- a spus raza de soare. Şi, repezită cum era, s-a năpustit asupra grădinii, a cules o floare şi s-a înălţat din nou în văzduh.
Toate florile din grădina au privit mirate către cer şi au început să murmure:
- Aţi văzut-o? Era frumoasă? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales prinţesa?
- Cu siguranţă că a cules un trandafir – a spus un trandafir mare, catifelat şi roşu, pe care boabele de rouă străluceau ca diamantele în soare.
- Ba eu cred că a fost una dintre noi – a murmurat o lalea galbenă, iar suratele ei dădeau din capete, încântate.
- Nici vorbă de aşa ceva! – le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fraţii mei. Nu vedeţi ce frumoşi şi parfumaţi suntem?
Până şi o violetă mică, dar într-adevăr splendidă, a susţinut că raza de soare culesese o violetă, si nu altceva!
Numai într-un colţ de grădină cineva plângea. Era un ghiocel mic si firav, a cărui coditţă fusese ruptă de trena rochiei de aur a prinţesei. Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit şi i-a părut tare rău. Şi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimă ca o perlă, care a căzut pe codiţa cea ruptă a ghiocelului, vindecând-o pe dată. Dar nu a fost numai atât. Prinţesa-rază de soare a venit lângă ghiocel şi i-a spus aşa:
-Biată floricică firavă, îmi pare tare rău că te-am făcut să suferi! Ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinesc pentru a-mi repara greşeala?
- Nu vreau nimic, a răspuns ghiocelul, lăsându-şi frumosul căpşor în jos.
- Nu vrei frumuseţea trandafirului, parfumul crinului, strălucirea lalelei?- a insistat raza de soare.
- Bine, a încuviinţat ghiocelul. Dacă vrei într-adevăr să-mi faci un dar, dă-mi voie să răsar primul dintre toate florile, de sub zăpada rece, iar parfumul meu abia simţit să-i facă pe oameni să se bucure şi să ştie că a venit primăvara!
Şi chiar aşa a fost. Raza de soare l-a sărutat pe ghiocel şi vraja a fost făcută. Apoi a dispărut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbeste dintre peticele de zăpadă în fiecare primăvară şi toată lumea ştie că vremea cea urâtă este pe sfârşite”.
AUTOR NECUNOSCUT.
-->
Comentarii