Pământul plânge îmbâcsit de apă,
Scheletul soarelui se zbate-n coșciug.
Plutește în derivă a lui Noe arcă
În care bucăți de viață plâng.
Și Scaraoțchi travestit în apă
Privește în oglindă înmărmurit
Își soarbe trupul până apa seacă
Și-n propria umbră fuge proaspăt rumenit.
Potopul a rămas o amintire sumbră,
Acum apocalipsa e la modă.
Omul s-a conservat, copacul umblă
Și cu trecutul stă puțin de vorbă.
În neputința lui, omul totuși gândește
Că poate ar fi bine să nu mai fie om.
Eu însumi m-aș ascunde mișelește
În trupul ierbii ce dormitează sub un pom.
Câteva zile am respirat o libertate pură
Casă mi-era pământul, cerul acoperiș.
Simțeam că-mi integrez și sufletu-n natură,
Dar nimic nu este veșnic, moartea venea pe furiș.
Vai! Într-o zi un grup de excursioniști
Mi-au dăruit involuntar: scrum, motorină
Și reziduuri menajere. Cum să reziști?
Moartea mă lua de mână, eu mă-ntrebam: Cine-i de vină?
Dar obosită, moartea de mână m-a scăpat.
Înțelegându-mi șansa, am fugit într-un nor
Unde în strop de ploaie m-am transformat.
Pământul mă striga, simțeam că o să mor...
Și-n drumul meu spre nemurire
Parcă aud clopotele cum bat.
Mi-e teamă, m-aș întoarce în trecut, în omenire.
De lumea mea nu trebuia să mă despart!
Dar în căderea lină spre niciunde
Alți stropi aud vorbind, gândind ca mine.
Am vrut să ne ascundem de noi? Dar unde?
În piele omenească nu ne era bine?
Mă rup de toate, de tot ce s-a întâmplat.
Lupt să descopăr o soluție viabilă.
Un clopot îmi șoptește răspicat:
Trăiește-ți viața filă cu filă!

Comentarii
Un popas revigorant, pe care-l îmbrățișez. Îți mulțumesc, dragă Aurelia.