M-a vizitat, pe neașteptate, Moartea!
Distinsa mi s-a prezentat ca Doamnă.
Venise ca să-mi spună despre cartea
În care o priveam ca pe o toamnă.
Ea nu știa că toamnele robuste
Sfidau și morți, și vieți, și cele toate!
Ea, Doamna Moarte, prinsă în vetuste
Speranțe, disperări și plinitate!
Zeița mă privea ca în neștire,
Mă ignora cu semnul de „Nu știu“.
Mi-a fost rușine de a ei privire,
Rușine că în fața ei sunt viu,
Că lucruri care tind să mă atragă
În matca unei lumi necunoscute
Pot fi la fel o lume foarte dragă,
Precum un iad de ofuri nedurute.
Pătrund tenebre dornice de mine,
Alunec în adâncurile mele.
Salvați-mă, în primul rând, de mine,
Dar nu mă părăsiți, vă rog, de ele!
Mi-aș pune gaj cuvântul pe tapet
Și suflul pe o falsă modestie.
Am un pian, deși nu sunt poet,
Nu fredonez și nu zic poezie!
-->
Comentarii
Ne trecem prin viață de mână cu Moartea,
ne trecem prin timp cu pasul și cartea,
în care ne trecem povestea, uitarea și noaptea...