Vocea tăcerii
Un vânt, ca o toamnă străină,
alege cărarea spre tine,
Prin vocea tăcerii din mine
durerea, în noapte, suspină.
Ecoul se-ntoarce-n fântână
când lacrimi de ploaie șoptesc,
Din cer ochii tăi mă privesc
și-mi lasă atâta lumină...
Te văd pe planeta uitarii,
destul te-am chemat printre nori,
Când visul se termină-n zori,
te simt ca pe freamătul mării...
Dar pasul se-oprește cu teamă,
prin locuri cu flori de argint,
Te strig tot cu primul cuvânt,
dar tare departe ești... mamă!
Se sting lumânarile-n gânduri
aș vrea doar o rază să-ți fiu,
Dar spui mereu că-i târziu
și pleci către alte abisuri.
Te simt ca o frunză ce plânge
și știi că mă arde-al tău dor,
Ești steaua ascunsă de-un nor
ce-n visuri la mine ajunge...
Daniel Luca 03 10 2017
-->
Comentarii