(Foto de aici)
Eram studentă în anul doi. După sesiunea din februarie, stoarsă de puteri, cu examenele luate cu brio dar slabă ca o scândură… hm, aveam un chef nebun să nu mă duc acasă în vacanța scurtă, de o săptămână. Însă vezi să te fi putut înțelege cu domnul Crăciun! Tata era zbir sau, cel puțin, așa l-am perceput eu pe atunci. Nu ne admitea nici o ieșire, nici o ocolire a regulilor spartane pe care ni le impusese. Voiam un time out…, trebuia să-l mințim, era singura variantă ca să nu zboare o palmă zdravănă peste obraji, înroșindu-i ca bujorul. Nu scriu despre tata pentru că aș fi rămas cu vreo traumă psihică de pe urma răcelii și durității cu care ne-a crescut. Nicidecum. Nu știu cum s-au comportat alți copii în fața părinților severi, eu însă nici nu băgam în seamă. Plângeam zece minute după două palme, aplicate corecțional de tata, apoi eram în stare să râd, să cânt, să mă bucur ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când a devenit bătrân și nevolnic, l-am iubit enorm, mai mult decât era nevoie. Nu-mi venea să cred că bărbatul mândru și nervos de pe vremuri devenise un om slab și lipsit de apărare, cerând ocrotirea noastră. Iar când s-a dus, s-a prăbușit o parte a lumii mele, una pe care o credeam intangibilă și absolută.
Așadar voiam o aventură, dar cum să-l mint pe tata? Mă invitase o fostă colegă de liceu să merg la ea în vacanță. Era învățătoare într-o comună faină din mândra Bucovină, așezată la poale de munte, cu un râu năvalnic trecând la margine de sat. Mă visam plimbându-mă pe ulițele cu miros de copilărie și de bunici, printre copacii chichiurați, privind tâmp la delurile albe și maiestuoase, aplecându-și spinările ca să primească zăpada ce cădea peste ei fără sfârșit.
Hmm! Ce frumos!, imagini minunate se derulau în fața mea, de parcă erau aievea. Totuși, ce să-i spun tatii? Bani de drum nu era nevoie să cer cuiva, strânsesem de luni bune pic cu pic din bursă, cu gândul la vacanța în satul de poveste.
– Alo, tata!
– Da. Ce-i fată, gata sesiunea? Cum a fost?
– Cum mă știi, doi de zece și un nouă.
– Bravo! Când vii acasă?
– Păiii, asta e că n-aș prea veni.
– Cum adică să nu vii? Glasul tatii mi-a adus în minte o frunte încruntată și nervoasă.
– Tata, e numai o săptămână vacanța. Și în semestrul II, chiar la început, am de prezentat o lucrare complicată la una din materii. Aș sta la cămin, să mă duc la bibliotecă să studiez și să fac lucrarea. Nu vrea bibliotecara să-mi dea cărțile acasă.
– Bine. Dacă e prentru școală, stai acolo. Dar pentru școală să fie! Ai ce mânca?
– E deschisă cantina, tată. Am!
Nu știu cum de m-a crezut și atât de repede încât m-a luat prin surprindere. Îmi imaginasem un dialog complicat în care trebuia să dau mii de explicații. Obrajii îmi luaseră foc la capătul celălalt de telefon. Noroc că nu se afla în fața mea, s-ar fi prins imediat că mint. Gata, scăpasem! Următorul telefon l-am dat Laviniei.
– Vin, mâine dimineață! Plec spre tine cu trenul despre care am vorbit.
– Bine, te aștept la gară.
Am plecat spre satul din Bucovina cu inima strânsă. Și dacă tata avea să se prindă…? Când fratele meu era student prin anul IV făcuse la fel, nu apăruse acasă în vacanța de după sesiunea din iarnă. Dăduse, tot așa, telefon că are ceva de făcut pentru școală și trebuie să rămână în Iași. Că poate va veni, însă mai spre sfârșitul vacanței. Eram învățătoare atunci și făceam naveta acasă. Știam unde e, îmi scrisese că pleacă la Brăila, la prietena lui. Îi ardeau călcâiele, se îndrăgostise de o fată și voia să petreacă fiecare clipă cu iubita lui, mai cu seamă că era dintr-un sat unde aveam rude, care îl puteau găzdui. Nu numai că știam, îi trimisesem și câțiva bănuți, din salariul meu amărât de învățătoare, să se descurce cu drumul și o prăjitură la vreo cofetărie sau un cinematograf.
Și tata l-a crezut în prima clipă. Numai că, la vreo zi după, unde nu l-am văzut pe domnul Crăciun zburlindu-se ca un arici.
– Marie, fă-mi bagajele, plec la Iași!
– Unde pleci, omule?, l-a întrebat mama. Ești nebun, e iarnă!, l-a certat fără să știe motivul nebuniei. Eu mă făcusem mică, fără grai, ascunzându-mi privirea de tata.
– Merg să văd dacă este adevărat ce mi-a spus ficiorul tău. Nu-mi vine mie să cred că l-a apucat studiatul și în vacanță.
– Tata, ce rost are?, am încercat, cu glas stins și neconvingător, să-l fac să renunțe. N-ai încredere…
– Are, mi-a luat vorba din gură. Îl omor în bătaie dacă m-a mințit. Noi facem sacrificii enorme ca să vă ținem în școli. Singura pretenție a fost să învățați și să nu mințiți.
Nu a fost chip să-l oprim. Am tăcut, abținându-mă să-i spun mamei că știu unde e, chiar și după ce a plecat tata. Dacă știa putea fi mai rău. I-ar fi luat apărarea și… cine știe?! Mi-am făcut o cruce cu limba și am lăsat totul la voia întâmplării. Nici prietena lui, nici rudele noastre nu aveau telefon ca să-l anunț pe zăbăuc că-l așteaptă un uragan acasă. Ce a fost, nu vă spun prea multe, și așa am deviat de la poveste! Tata l-a căutat în tot complexul studențesc, pe la biblioteci, la facultate, a întrebat în stânga și în dreapta până când a dat peste un coleg de grupă, care chiar rămăsese în cămin. Așa a aflat Crăciun senior că juniorul Crăciun este la Brăila la iubita lui. Ce culoare stacojie au căpătat obrajii lui frate-miu când s-a întors acasă, vă las pe voi să vă imaginați!
Mă munceam cu temerile mele în trenul care mă ducea la Câmpulung. ”Să nu mă afle tata că am mințit!” Obrajii îmi luaseră foc numai când mă gândeam la represalii. ”Dă, Doamne, să nu-l apuce iar urcatul în tren și controlatul ca atunci!”, mă rugam, în timp ce trenul alerga vesel, către prietena mea.
Vatra Moldoviței este o comună de basm, așezată în centrul Obcinelor Bucovinei și străbătută, așa cum îi spune și numele, de râul Moldovița dar și de două pârâiașe, Ciumarna și Boul Mare. La poale de munte, sunt câteva dealuri minunate. Acolo locuia Lavinia, într-un apartament mic și cochet, cu soțul și fetița. Blocul era urât, unul din acelea făcute de comunism pentru ”specialiștii de la sate”, chiar la baza dealului. Era tare frumos însă locul, lăsasem Iașul într-un sfârșit de iarnă dezgolită de zăpadă, și ajunsesem într-o localitate în care troienele sclipeau în soare, înalte cât un om, sugerând tot felul de forme de basm.
– Hai să te pup! Bine ai venit!
– Bine te-am găsit. Sper că Geo nu este supărat că stau la voi o săptămână!
– Dacă e, îi trece!
În glasul prietenei mele se simțea tristețe și revoltă. Geo era tot un coleg de liceu, mai mare cu un an ca noi, însă ne cunoașteam foarte bine. Chiar din primele vorbe am simțit că mariajul prietenei mele nu-i unul tocmai fericit însă n-am pus întrebări. Era firesc să o las să se destăinuiască numai atunci când avea să simtă nevoia.
– Mâine mergem la cineva. Dacă te întreabă Geo, să mă susții! Voi spune că mergem în vizită, la o colegă din cealaltă comună.
– Bine, cum zici tu!, am aprobat. În sinea mea mă întrebam dacă Lavinia n-o avea vreun amant. ”Oare mă chemase pe post de plapumă veche, ca să nu-și dea seama bărbatul pe unde umblă?” Gândul m-a făcut să mă enervez, sângele mi-a urcat în obraji. Ea a simțit îngrijorarea din frământatul mâinilor mele și din tremurul vocii.
– Ha, ha, ha!, s-a distrat în văzut trecătorilor, cu un râs plin și sănătos. Liniștește-te! Nu am ceva de ascuns de Geo!
– Dar…
– Da! Înșală cineva, numai că nu sunt eu aia, a continuat vechea mea prietenă, lăsându-mă să ghicesc motivul tristeții.
– Nu-mi vine să cred! Scuze că spun, dar Geo era mototolul liceului, unde-l puneai acolo stătea. Când te-ai măritat cu el, tu la rându-ți o fată tare liniștită, molcomă și calmă, mi-am închipuit căsnicia voastră ca o apă lină.
– Ei, se mai umflă apele, draga mea! Iar râul limpede cu care m-am măritat e umflat rău de tot. Și-a schimbat albia. Ca să nu stai pe spini la noapte, îți spun: mergem la o vrăjitoare care deschide cărți bisericești.
Aș fi vrut să o întreb o mie de chestii. La vrăjitoare? Mă umfla râsul. Ce naiba să căutăm acolo? Eram fete cu carte, nu ne putea prosti vreo țigancă dând în bobi. N-am mai apucat să o întreb nimic pentru că am ajuns în fața blocului și Geo era acolo. Dusese fețița la părinții lui, să nu ne deranjeze. Îmi părea tare rău că nu aveam să o văd pe micuță, știam o grămadă de povești despre ea din scrisorile Laviniei.
Am reușit să adorm cu greu. Focul în sobă, lemnele care trosneau cu zgomot și lumina tainică pe care o arunca flacăra care se ghicea prin ușa sobei, nu-mi închideau pleoapele, transmițând imagini din emoțiile copilăriei. Pe geam, zăream un copac uriaș ce își clătina crengile pline de zăpadă în bătaia unui vânt trufaș, luminat palid de becul de pe stradă. Eram curioasă, ce naiba căutam noi la o vrăjitoare? Lavinia nu fusese bigotă vreodată, nici măcar creștină practicantă nu o știam.
A doua zi am mers la biblioteca din sat. Pentru un bănuț în plus prietena mea făcea și pe-a bibliotecara, în timpul liber. N-am putut vorbi nici despre relația ei, care părea să se ducă pe copcă, nici despre vrăjitoare. Mi-a spus doar că vom merge pe seară, după ce se întunecă pentru că autoritățile o cam aveau în vizor pe femeie. Chiar dacă ar fi vrut să vorbim mai multe, m-a pierdut! În bibliotecă am dat peste cărți pe care cu greu le-aș fi găsit până și la Biblioteca Eminescu. Unele erau atât de puține încât le primeam pentru consultare doar la sala de lectură. Am înnebunit dând peste rarități pe care mi le doream cu tot sufletul și nimic n-a mai contat. Dintre rafturile din lemn scorojit, din frigul care îmi înghețase mâinile, au răsărit Poemele indiene, cele ale legendarului Valmiki, ”Ramayana”, ”Mahabharata”, aproape toată opera lui Camus sau Sartre și, mai presus de toate, romanele lui Franz Kafka, omul de a cărui filosofie mă îndrăgostisem. Dacă Lavinia avusese de gând să mi se destăinuie, era prea târziu. Cărțile m-au acaparat cu totul. Ore în șir am scormonit printre rafturi, ștergându-le coperțile pline de praf, cu un miros de ger și mucegai, fără să-mi pese că îmi înghețaseră picioarele iar dinții îmi clănțăneau de frig. Biblioteca nu era prevăzută cu sobă, stăteam ca într-o ghețărie înăuntru chiar dacă prietena mea dăduse drumul unui reșou, la care îmi mai dezmorțeam degetele.
– Cine citește cărțile pe care le-am pus deoparte?
– Astea? Nimeni, mi-a răspuns, zâmbind, Lavinia. Doar pe tine ar fi putut să te intereseze.
– Recunosc, vreau să ți le fur! Serios, zi cum trebuie să procedez dar eu nu mai plec la Iași fără comorile care zac într-o bibliotecă, fără să le vadă nimeni. Te rooog!
– Mă bagi la belea!
– Pot să le împrumut?
– Poți!
– Apoi pot să le pierd și să ți le plătesc?
– Teoretic da! Știi însă, trebuie să achiți de trei ori prețul.
– Îmi convine. Și dacă stau flămândă un semestru, cu cărțile astea plec de aici! Să știi.
Am devalizat biblioteca de un morman de cărți. Toate niște iubiri, unele știute, altele neștiute. Urma să-i trimit o înștiințare, după o lună, că le-am pierdut, să aștept amenda și să le plătesc. Eram în culmea fericirii.
După-amiaza a trecut într-o lâncezeală, în care fiecare s-a închis între gândurile lui. Geo ținuse și orele ei ca să poată sta cu mine, venise acasă și se retrăsese în dormitor. Poate că îi era frică să nu-l iau la întrebări, eram foarte unite în liceu și săream toată clasa cu gura pe un băiat, dacă își permitea să jignească pe una dintre noi. Numai că mai trecuseră niște ani, ne maturizasem, eu eram în vizită în casa lor și nu mi-aș fi permis să-i reproșez ceva, cu toate că mă durea tristețea prietenei mele și certitudinea că vina era a lui.
Când s-a întunecat, am plecat spre vrăjitoare. Prea multe nu am aflat pe drum, toată lumea din sat ne oprea să o întrebe câte ceva pe doamna învățătoare. Nu era timp de conversații de taină. Era respecată Lavinia, mi s-a umflat pieptul de mândrie. Până în comuna vecină am mers cu autobuzul, satele de munte sau de la poale de munte sunt înșirate de-a lungul șoselei pe o distanță lungă.
– Hai, dacă am coborât și suntem numai noi două, zi-mi unde naiba mergem noaptea?
– E o femeie aici, la marginea satului, care deschide niște cărți vechi, bisericești.
– Tu ai mai fost?
– Nu. Dar mi-a explicat o colegă cum să ajung. Cică e fenomenală baba.
– Hai, măi! Sper că nu crezi în prostiile astea!
– Sunt curioasă. Tu, nu?
– Hmm! Sunt. Numai că…
– Te îndoiești, știu. Și eu. Hai să o privim ca pe o distracție.
– Mă așteptam să mă duci la Mânăstirea Moldoviței și tu mă duci la babe. Parcă suntem două nebune, am continuat amuzamentul.
– Lasă că e timp și pentru mânăstire.
La marginea satului, pe dreapta se vedea în lumina lumina chioară a unui bec o căsuță mică din grinzi de lemn, așezată pe un petec de pământ, dincolo de apă. Gardul era din nuiele iar poarta stătea strâmbă, gata să se prăvălească peste musafirii nepoftiți. Am străbătut puntea îngustă, care ne-a trecut peste pârâul ce despărțea strada de curte și ne-am apropiat de poartă. Afară se întunecase de-a binelea. De dincolo de zidurile casei se auzea hărmălaie, un amestec ciudat de strigăte de om cu lătrături și mieunături. M-a străbătut o undă de teamă.
– Lavinia, hai naibii de aici!
– Hi, hi, hi, nu erai tu curajoasa liceului? Tanti???, a început să strige, bătând în poartă.
– Cine-i acolo?, s-a auzit un glas dogit și aspru.
– Două femei. Oameni buni. Vrem să vorbim cu matale ceva, nu s-a lăsat Lavinia.
O ușă s-a dechis, cu un scârțâit sinistru. Și un chip, scos din cărțile de povești ale copilăriei, s-a ițit în prag, iscodindu-ne.
– Haida în casă, că intră frigul.
Aveam 23 de ani, eram o naivă, fără să știu nimic din ale viații și spaima îmi intrase în oase, imaginând catastrofe. Însă dincolo de spaimă se înstăpânea peste mine curiozitatea. Nu mai văzusem niciodată o vrăjitoare. Mi-am impus să fiu atentă la toate detaliile, ca un observator rece nu ca o femeie care voia să își afle viitorul. Ce viitor?! Cu aceste gânduri am înaintat, sperând că nu se observă teama.
– Ce vreți voi? ne-a întrebat bătrâna, aprinzând un al doilea bec, la fel de chior ca și cel ce se legăna în fața casei, într-un fel de tindă minusculă.
Ligia îi explica motivul pentru care venisem, femeia se împotrivea (că e prea târziu, că nu ne cunoaște). Până la urmă, m-a băgat pe mine în față și a reușit să o convingă.
– Prietena mea e venită de departe, nu ne puteți refuza. Stă numai două zile.
Toată târguiala am auzit-o ca prin vis. Mă holbam la femeia din fața noastră, ca la o arătare. Mică, adusă de spate, slabă, îmbrăcată cu un capot caraghios cu flori de mac, se sprijinea într-un băț noduros. Chipul nu îi era urât, era slut de-a binelea. Un nas lung și coroiat trecea peste buzele subțiri ca două linii, aproape ascunzându-le. Când vorbea, vedeai două linii frânte căscându-se către tine, de o parte și de alta a nasului enorm. Dacă avusese vreodată dinți, o părăsiseră de multă vreme. Ochii mari, negri, străjuiți de două sprâncene stufoase, te fixau ca pe o gânganie. Părul însă! O, Doamne! Numai în cărțile de povești, la paginile cu poze despre vrăjitoarea cea rea, văzusem un păr atât de încâlcit. Te băga în boale. Lung și alb în întregime, nu era fir care să nu se încolăcească de un altul, claie peste grămadă, într-o neorânduială șerpească pe care doar mi-o imaginasem de copilă. Fața îi era scofâlcită și atât de ridată! Uitându-mă la ea, mă puteam închipui la o oră de geografie, observând o planșă despre un relief foarte complicat. În mijlocul camerei era o masă veche, cu patru scaune la fel de antice, toate din scânduri. Vopsite cândva în verde, acum se mai vedea vag culoarea. Într-o parte, o laviță simplă, tot din scândură, cu o plapuma răscolită, trântită pe mijloc, mă făcea să cred că baba se pregătea să se culce, când o strigasem la poartă. Într-o altă latură a camerei trona o sobă din lut cu plită, unde abia pâlpâia un foc, pe cale să se stingă. Alături de sobă se găsea o altă masă, ceva mai mică, cu farfurii de tablă sau de lut și oale murdare pe ea, deasupra cărora o haită de câini și pisici, să fi fost în total peste zece, se băteau mârâindu-se, fără a se ucide totuși. Era mai mult o hârjoneală. Asta era gălăgia pe care o auzism de afară. În cap îmi umblau tot felul de gânduri, de la amuzament (”oare baba mănâncă din aceleași străchini cu animalele?”) la frică (”Doamne, în ce bordei m-ai adus, Lavinia?”). Ciudat, casa era dezordonată dar nu mirosea urât iar dinspre vrăjitoare, dincolo de urâțenia ei de poveste, venea un damf de săpun proaspăt.
– Bine, așezați-vă la masă!, ne-a ordonat vrăjitoarea, cu un zâmbet adresat mie ce dovedea că observase stările aiurite prin care treceam. Să vedem mai întâi ce o așteaptă pe prietena ta, apoi te tine, s-a întors stafia ieșită din cărți către Lavinia.
Habar n-am ce mi-a spus baba despre viitorul meu. N-am ținut minte nici măcar atunci. Mintea mea febrilă voia să observe cum face, cum ajunge la o anumită formulare, ce citește. Vrăjitoarea a luat o carte groasă, ca un ceaslov de pe vremuri, cu litere bisericești, m-a întrebat când sunt născută, a ales o parte din carte și m-a pus ca din acea parte să deschid eu la o anumită pagină, unde vreau. Am deschis cartea. Pe prima pagină erau două aliniate. Știți? La cărțile biseicești prima literă a unui aliniat nou este tipărită cu culoare roșie și cu corp de literă mai mare iar textul tipărit în negru. Pe pagina a doua erau trei aliniate. Baba citea textul care era bisericesc și apoi îmi traducea ce înseamnă. V-am spus, nimic nu țin minte. Singurul lucru care m-a lăsat cu gura căscată a fost că mi-a spus că îmi trăiesc ambii părinți și că suntem trei frați, din care unul e băiat.
”Aha!”, mi-am zis, două aliniate au însemnat cei doi părinți și pe pagina cealaltă trei – copiii”. Nu mi-am dat seama cum a ghicit că unul dintre copii este băiat, cu toate că mă trăsesem cu scaunul alături de ea și citeam și eu textul bisericesc peste capul ei. În rest? Nu știu ce mi-a spus. Poate mi-a povestit despre tot ce mi s-a întâmplat mai pe urmă în viață. Sau poate au fost doar fraze generaliste, spuse la fraiereală. Oricum, nu aveam nici un prieten, o problemă anume sau vreo durere, ca să mă concentrez la aberațiile pe care mi le debita mutra încâlcită de lângă mine.
Eram însă moartă de curioasă ce îi va zice Laviniei. Ea era măritată, avea un copil și mai avea și probleme de cuplu cu Geo. Reușise să-mi șoptească pe autobuz: ”cred că o să divorțez”. Mai mult, Lavinia nu avea nici un părinte, mama îi murise la naștere iar tatăl, nu cu mult mai târziu. Cei trei copii, tot două fete și un băiat, fuseseră crescuți de bunicul patern, care se dusese și el într-o lume mai bună pe când eram în anul II iar Relu, fratele ei, în anul IV, la același liceu. Norocul lor se numise sora mai mare, și ea absolventă de liceu pedagogic, învățătoare de câțiva ani, măritată și la casa ei. Îi luase în grijă, devenindu-le tutore. Eram cu ochii pe vrăjitoare. Nu părea posibil, cartea uriașă nu avea cum să fie deschisă de Lavinia pe o pagină fără nici un aliniat. ”Na!, m-am amuzat, acum să te văd!” Cartea s-a deschis cu un aliniat pe pagina din stânga și două aliniate pe pagina din dreapta. ”Să vezi cum o prind! O să spună că îi trăiește numai un părinte și că sunt doi frați”. Mă distram de prostiile pe care urma să le spună, chinuindu-mă să nu-mi observe satisfacția de pe chip. Baba a citit textul bisericesc, din care oricum nu înțelegeam nimic pentru că nu spunea ceva despre numărul de membri din familia Laviniei, s-a întos spre mine triumfătoare și a spus:
– Prietena ta nu are părinți. Nu știu ce li s-a întâmplat, însă nu pare a fi crescută la casa de copii. Probabil că au murit. În schimb, pot să spun că sunt trei frați, din care unul e băiat, a continuat, cu degetul descărnat de carne bătând pagina din dreapta, unde era un singur aliniat.
– Dar la mine, pe pagina din stânga erau părinții!, am înfruntat-o.
– Da, numai că la prietena ta textele s-au așezat altfel, m-a pus la punct, fără să-mi explice ce și cum.
Foarte curios! Lavinia îmi jurase că nimeni nu știa că va merge acolo și cu atât mai mult că va merge cu mine. O tot pisasem de la autobuz până la casa babei, să nu aibă vrăjitoarea informații de la alții despre noi și să ne tragă în piept cu ”știința” ei. N-aveam de ce să n-o cred, cel puțin în ce mă privește. Cu privire la viitorul Lavinei, am fost mai atentă. Vrăjitoarea a mai citit și pe paginile următoare. Și la mine o făcuse dar v-am spus, nu fusesem atentă. I-a spus că e măritată, că are un bărbat care o înșeală și că în maxim șase luni va divorța, după care nu se va mai mărita niciodată.
Nu știu dacă femeia, desprinsă din filmele de groază sau din cărțile de povești despre vrăjitoare avea sau nu puteri deosebite. Știu însă că prietena mea a divorțat în șase luni și că nu este nici astăzi măritată.
-->
Comentarii
Stimată doamnă Lili Crăciun, nu mi-o luați în nume de rău. Nu trebuia să fac public comentariul meu. Dar, fiind pe la mine un cunoscut critic literar, îi povesteam ceva și, la un moment dat îmi scapă expresia „ferestruică mică„ Mi-am dat imediat seama de greșală și până s-o dreg eu, el mă apostrofează: Băi Nelule, o zisești: feres-
truică mică„. Mi-a fost o rușine, că-mi venea să intru în pământ. De atunci gândesc de zeci de ori și scriu o dată.
Nu fi supărată, se întâmplă la case mari. În orice caz, scrii bine și frumos. FE-LI-CI-TĂĂĂRI !
Mulțumesc. Uneori poți să faci asemena greșeli, gen ”căsuță mică” ca să fie clară în ochii cititorului micimea ei :)
Stimată domnișoară Lili Crăciun, văd că porți numele tatălui „fentat„ , înțeleg că povestirea e adevărată. Sunteți fete cu „știință„ , dar trebuia să-ți dai cu părerea despre „pocitania„ aia, căreia i-ai făcut un portret, cum mai bine nu se putea, că, după cum ai mărturisit, a spus tot adevărul, fără să bâjbâie, să ghicească. Ăsta nu se mai numește ghicit. Talent la povestit rar întâlnit !!! De, ca mai toți moldoveni. Ești pe urmele lui „Homer al nostru". Mi-a plăcut foarte mult. Am citit-o cu mare atenție și să fii convinsă, am depistat o singură greșeală: „căsuță mică„ Dacă e căsuță... TE FELICIT ȘI AȘTEPT ȘI ALTE ASEMENEA POVESTIRI.
Semn de apreciere!
Felicitări!
INTAMPLARE SAU NU, exista si persoane care au viziuni, ori darul de a ghici. Nu stiu ce sa spun despre vrajitoarea ta, stiu doar ca mi-a placut povestea, am citit cu interes pana la ultimul cuvant si nu iti pot spune decat sincere felicitari pentru redactarea facuta. Sudentie, stundetie anii tai nu-i voi uita... asa e cantecul, nu?! Ani frumosi, cu suisuri si coborasuri. Felicitari!