Era înalt cerul şi eu pe pământ, mic, inexistent,
nimic. Doar el m-a învăţat să deschid ochii,
să privesc. M-a luat de mână şi a plecat în zborul
fâlfâit de aripi pe care stăteam ghemuit.
N-aveam rău de înălţime, doar că îmi era frică
să plutesc singur dacă îmi va da drumul.
Trebuie să-l conving să ne găsim piscul nostru.
Să-mi aşez picioarele
şi el
să-şi aibă (văz)duhul împlinirii.
Eu nu aveam aripi şi apoi se vedea o anomalie.
Un singur punct roşu- eu într-o imensitate albastră- Sufletul.
22.09.2014, ora 12,40’
-->
Comentarii
multumesc mult Lenus, o seara asa cum ti-o doresti, Marius