zid prăbuşit
aripi de ceaţă zilele trec în neştire
nu e pace încă pe pământ
fanfarele stau cu inculpaţii la un loc
în cimitire oamenii îşi fac loc pe clase sociale
dumnezeu mănâncă la cantina săracilor
gurile nu tac vorbesc
despre tovarăşul isus cristos
care a coborât printre poeţii
ce-şi scriu poeziile cu raze de soare
şi cu sânge nimeni nu mai are nevoie de el
şi ninge şi ninge cu paseri flaminge
se-aşterne zăpada pe morţi
floarea ruginii lucrează de o mie de ani
şi lupii urlă a morţiu
visuri de provincie patriarhală
cu parcuri şi păuni cu fântâni ţâşnitoare
cu baloane umplute cu pene de îngeri
decapitaţi nu e pace pe pământ
suntem nişte vase cu fisuri
prin care ni se scurge fericirea
trebuie să renovăm totul totul
de la reclame cu surogate la grădini visătoare
nu vedeţi cum tremură cerul
printre norii plumburii cum răsună vântul
printre oseminte cu puşculiţele
goale-n şerpari nu vedeţi pricolicii statului
cum seacă inimile elitelor treceţi la parter
proştii la doi aproape de cer
invalizii orfanii văduvele se prind în joc
cu gesturi tandre în santa scala
cu două vacante lucarne din care lumina fugise…
stele-n ruină lună bezmetică
pelerinele nopţii cad peste noi
vertrebele străzii alunecă-n gropi
aerul nopţii modelează păsări pe cer
se-aude ţipăt de lebede dincolo de zidul prăbuşit…
miercuri, 11 februarie 2015
-->
Comentarii
frumos! Mai mult un amestec între om şi divinitate şi o împărţire a morţii pe trepte sociale. Înclin să cred că Dumnezeu ţine cu săracii, mănâncă cu ei la cantina săracilor, nu e pace pe pământ, războiul e-n suflete...la fel şi durerea care ţâşneşte ca un ghiezer spre nicăieri, spre oriunde... Unde este lumina? !
Pretuire!