Ce monument e în poza de mai jos?
Ieri am prezentat Sanatoriul Dobrița, denumirea actualizată Spitalul de pneumoftiziologie “Tudor Vladimirescu” - comuna Runcu, jud. GORJ.
Sanatoriul Dobrița, denumirea actualizată Spitalul de pneumoftiziologie “Tudor Vladimirescu” este o unitate de control și refacere a stării de sănătate, situat în satul Dobrița din comuna gorjeană Runcu. În anul 1936, sub domnia Regelui Carol al II-lea, în timpul în care marele gorjean, Gheorghe Tătărăscu, născut la Poiana (Gorj) era Prim-Ministru al României, cu sprijinul soţiei sale, doamna Arethia Tătărăscu, sub patronajul Ligii Naţionale Contra Tuberculozei, terenul situat pe Muntele Măgura Susenilor, cedat de Obştea Valea Susenilor, a fost trecut ca teren de utilitate publică prin Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 18/23.1.1937 urmând ca pe acesta sa fie construit un “Sanatoriu pentru tuberculoşi“. Amplasat la 22 kilometri depărtare de municipiul Tg- Jiu, la o altitudine de 780 m, în partea de nord - vest a judeţului, intr-o zona calcaroasă cu puternice influenţe mediteraneene, monumentul arhitectural construit sub formă de vapor cu trei etaje, poate fi văzut chiar din zona oraşului Rovinari, aşa cum si-a dorit marele om politic al Gorjului, Gheorghe Tătărăscu să-l poata vedea de la propriul conac de la Poiana. Bătrânii care au participat la construcţia spitalui şi cunosc pe viu povestea acestuia, spun ca Tătărăscu ar fi cerut arhitecţilor să facă o clădire cu “atâtea uşi câte zile are un an“. Construcţia propriu zisă a început în anul 1937 şi a fost dată in folosinţa în anul 1941. Ea a avut ca model o clădire din Elveţia, planurile fiind intocmite de arhitectul Viecelli. La construcţie au participat meşteri “italieni“, dar și muncitori din toata țara, cât şi forţa de muncă din satele învecinate. Începerea acestui proiect a însemnat naşterea economică şi culturală a acestei zone, întrucât din proiect au făcut parte şi construcţia micii hidrocentrale de pe Valea Susenilor şi a Uzinei pentru apă din Topliţa. Condiţiile de lucru erau deosebit de grele întrucat nu erau mijloace auto pentru transportul materialelor de construcţie, acestea fiind cărate cu atelaje trase de boi si cai din Suseni. Dealtfel, această practică a rămas valabilă mult timp după punerea în funcţiune pentru transportul cărbunelui folosit la centrala termică. Ca principal material pentru zidărie a fost folosită “piatra de stuf “extrasă din imediata vecinătate a amplasamentului. Întreaga zona a evoluat din toate punctele de vedere odată cu deschiderea acestui şantier şi finalizarea lucrărilor, în satul Suseni fiind amplasate difuzoare, montate pe stâlpi prin care se difuzau emisiuni radiofonice şi culturale din Sanatoriu până pe la sfârşitul anilor 1960. Sanatoriul a fost dat in folosinţă iniţial, cu un nr. de 150 de paturi. Ca edificiu, clădirea are forma literei « Y » , cu braţele din faţă larg evazate. Aripile clădirii sunt destinate spitalizării bolnavilor, iar prelungirea (coada) literei Y este folosită pentru administraţie la parter, compartiment explorări funcţionale la etajul I şi sala de spectacole la etajul II. Fiind o unitate izolată, odată cu construcţia spitalului s-au construit si anexele: centrala termică, care începând cu anul 1968 funcţionează cu gaze naturale, în toamna anului 2009 fiind complet modernizată; bloc alimentar modernizat din fonduri proprii; spălătorie modernizată prin fonduri Phare și staţie de epurare. Pentru reabilitarea termică a unităţii, în cursul anului 2009 s-au finalizat proiectele“Canal Termic şi instalaţie termică interioară“ și “Reabilitarea termică a clădirii spitalului“, proiecte realizate cu cofinanţarea Consiliului Judeţean Gorj şi Ambasada Elveţiei. Având în vedere pericolul care îl reprezenta TBC-ul, mulţi dintre primii bolnavi trataţi au devenit salariaţi ai acestuia. Astfel, în arhiva unităţii se regăsesc salariaţi din toată ţara şi chiar din Republica Moldova. Datorită evenimentelor istorice (cel de-al II-lea război mondial), între Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Apărării Naţionale, s-a încheiat un protocol pe timp de 30 de ani, etajul I al clădirii fiind destinat tratării bolnavilor militari. După terminarea războiului, numărul bolnavilor de tuberculoză a crescut atingând cifra de 450 - 500 în anii 1950 – 1952. Apogeul spitalului este atins în perioada în care se înfiinţeaza secţia de TBC osos şi secţia de chirurgie pulmonară. În anul 1975 unitatea avea în structura 425 paturi. Spre sfârşitul anului 1976, tuberculoza a cunoscut o scădere semnificativă, în decembrie al acelui an erau spitalizaţi mai puţin de 100 de bolnavi. Pentru ca acestă unitate să supravieţuiască, a fost necesară transferarea secţiei de tubeculoză din Tg. Jiu şi înfiinţarea altor secţii de profil netuberculos. Din anul 1978 apar secţiile de bolnavi cronici, recuperare neuromotorie şi boli pulmonare netuberculoase, pentru tratarea bolnavilor de tuberculoză fiind repartizate 200 de paturi. Până în anul 1973, unitatea a fost în subordinea directa a Ministerului Sănătăţii, fiind de interes republican, finanţată direct de la bugetul de stat. Din anul 1973 a trecut în subordinea Direcţiei Sanitare Gorj ca ordonator de credite secundar, dar cu finanţare tot de la bugetul statului. După anul 1990 s-a înregistrat o creştere a numărului de bolnavi de tuberculoză, astfel că a fost necesara o nouă reorganizare a sanatoriului, secţiile de alte specialităţi fiind transferate la alte spitale din judeţ, unitatea rămânând cu profil unic, numai pentru tratarea bolnavilor cu afecţiuni pulmonare, având în structură 4 secţii cu 355 paturi. Începând cu data de 1 Octombrie 2002, prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 722/1.10, sanatoriul se transformă în Spital de Pneumoftiziologie.
***
Runcu este o comună din județul Gorj, care include și satele: Bâlta, Bâltișoara, Dobrița, Răchiți, Suseni și Valea Mare. La recensământul din anul 2011 populația comunei număra 5311 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 96,7% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației comunei se prezintă astăzi aproximativ astfel: ortodocși – 94,61%, adventiști de ziua a șaptea – 1,71% și restul – nedeclarată sau altă religie. În comuna runcu s-au născut Maria Apostol – apreciată solistă de muzică populară - și Ion Cănăvoiu - poet, prozator, traducator și epigramist. La Dobrița, în data de 24 august 1944, s-au refugiat regele Mihai I împreună cu regina mamă.
-->
Răspunsuri
ora 11.45 - 3 raspunsuri
Catedrala ,,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Tecuci
Biserica „Sfântul Gheorghe” din Tecuci este cel mai impresionant lăcaş religios al acestui oraş din judeţul Galaţi. Biserica, deseori denumită catedrală, se află în centrul localităţii şi iese în evidenţă prin dimensiunile sale deloc modeste.
Deşi actuala biserică a fost ridicată între anii 1938 – 1962, pe locul ei s-a aflat un lăcaş încă din secolul al XVII-lea. Biserica cea veche purta acelaşi hram, cel al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi a fost menţionată în scrierile lui Paul de Alep. Prima biserică a fost ridicată din lemn, iar în anul 1813 a fost înlocuită cu una mai rezistentă, din piatră. Lemnul de la cea veche, precum şi icoanele şi alte obiecte liturgice au fost duse la o altă biserică din aceeaşi localitate.
Noua biserică a fost construită în stil bizantin, însă ea a fost grav avariată la Revoluţia de la 1821, când otomanii au năvălit pe cai în lăcaş şi au distrus tot ce au găsit în cale, inclusiv picturile interioare. Cu toate acestea, biserica şi-a revenit, iar în 1856 a fost ridicată la rangul de catedrală. Mai mult, colecţia sa de icoane, cărţi şi obiecte liturgice s-a mărit considerabil, însă în urma unui eveniment nefericit – lucrurile cele noi proveneau de la o altă biserică din oraş, care fusese pusă la pământ de un incendiu.
Astfel, Biserica „Sfântul Gheorghe” a început să fie centrul spiritual al oraşului Tecuci încă din secolul al XIX-lea. Anul 1882 a fost unul important pentru biserică: pe lângă faptul că a fost oficiat un tedeum (închinat proclamării regale), regele Carol I a vizitat biserica, stârnind admirație printre tecuceni. Din păcate, biserica a fost închisă în 1898, după ce a fost serios afectată de cutremurul din 1894. Enoriaşii îşi riscau viaţa stând în biserică, astfel că Episcopia Românului a hotărât ca slujbele să fie suspendate. Deşi autorităţile din Tecuci începuseră lucrările de restaurare, ele au fost abandonate în 1903, când un alt cutremur a afectat din nou structura lăcaşului.
Pentru că locuitorii din Tecuci resimţeau lipsa Bisericii „Sfântul Gheorghe”, Primăria a luat decizia ca o nouă biserică să fie ridicată chiar pe locul celei vechi, ale căror ultime părţi au fost demolate. Cu toate acestea, lucrările au întârziat să apară, iar oraşul Tecuci, devenit între timp reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, a rămas câţiva zeci de ani fără o catedrală.
Deşi comitetul de construire şi comisia de instruire a proiectului au fost stabilite încă din perioada 1919 – 1923, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Tecuci a început să fie ridicată abia începând cu anul 1937. Primăria a donat un teren ce făcea parte din Grădina Publică, iar noul lăcaş religios trebuia să îl prăznuiască pe Sfântul Apsotol Petru. Arhitecţii care au proiectat bsierica au venit din Bucureşti, iar cel care s-a ocupat de lucrările propriu-zise a fost Iosif Polano, un meşter din Italia. Cheltuielile financiare au fost suportate atât de credincioşii din oraş, cât şi de unele personalităţi, precum Ion Petrovici (ministru al culturii şi cultelor) sau Ion Antonescu.
Lucrările au fost finalizate abia în anul 1962, fiind sfinţită şapte ani mai târziu. În aceşti şapte ani, au fost săvârşite lucrările interioare, în special frescele care împodobesc pronaosul, altarul şi pridvorul. În cele din urmă, hramul a rămas cel vechi, mai ales că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este patronul spiritual al oraşului. De altfel, cu coazia prăznuirii hramului, biserica devine neîncăpătoare. În 1998, regele Mihai I a venit la Tecuci şi, printre altele, a vizitat şi catedrala.
Biserica „Sfântul Gheorghe” continua să fie una din mândriile municipiului Tecuci. Ultimele lucrări de restaurare au avut loc între anii 2007 – 2010, când s-a intervenit la consolidarea structurii şi la refacerea picturilor, afectate de fumul de la lumânări. Biserica a fost resfințită în 2010, când i-a fost adăugat hramul „Sfântul Ierarh Iachint de la Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti”.
Catedrala ,,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” – Tecuci, Galaţi
Așa după cum rezultă din însemnările lăsate de sachelarul Stratulat Decuseară, încă din anul 1893, în scurta sa lucrare ,,Notiții istorice a bisericei catedrale cu patronul Sf. Martir Gheorghe din Urba Tecuciu” biserica mai sus amintită a fost construită pe locul unui așezământ de cult despre care nu se cunosc alte informații. Acest locaş fusese demolat, iar icoanele și o parte din materialele altarului au fost recuperate şi folosite la construcţia Bisericii Sfinţii Voievozi.
Se prea poate ca și acest vechi lăcaș de rugăciune să fi avut de suferit de pe urma dezastrului produs în 1711 de hoardele turcilor și tătarilor care au ars totul în calea lor pustiind târgul Tecuci, obligându-i pe localnici să se refugieze prin pădurile din zona Nicorești. În lucrarea ,,Scrisoare despre Tecuciu”, istoricul Alexandru Papadopol Calimach cita dintr-un raport despre starea Moldovei, făcut la 1769, de generalul rus Elem, la ordinul împărătesei Ecaterina: ,,…În acest ținut a fost terg mai înainte, numindu-se tergul Tecuciului, dar s-a pustiit neremănend nici o casă>>. Dupe acea devastare n-a mai putut exista vr-o biserică în Tecuciu, căci în acele momente de furie, hoardele barbare fiind învoite a prăda și arde tot în calea lor, ca preț al învingerei ce au făcut armatelor rusești..”
Se știe însă că vechea biserică a existat pe locul oferit de Smaranda Botez, situat pe strada 13 Septembrie, fostă Catedralei, în apropiere de actuala Societate de ajutor ,,Muncitorul”. Astăzi din catedrala de altădată au mai rămas doar pristolul și crucea care se pot vedea la nordul sălii de spectacole ,,Ion Petrovici”. Cel care prin osteneala, dar și cu cheltuiala căruia avea să se ridice această veche biserică a fost protopopul Trifan Trandafir ajutat de ginerele său Hagi Iordache, care și-a dat întreaga avere pentru săvârșirea acestui edificiu.
În timpul Revoluției din 1821 turcii au devastat biserica, au intrat călare pe cai şi au pângărit
interiorul producând deteriorarea sfintelor icoane și a mobilierului. Până în 1823 vor fi terminate lucrările de reparații, inclusiv tencuielile exterioare, astfel încât în 1856 biserica va fi ridicată la rangul de catedrală a orașului, la vremea când protoiereu al locului era preotul Gheorghe Dimitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaș. În anul 1855, turnul din cărămidă situat aproape de intrarea bisericii a fost demolat deoarece prezenta pericol de prăbușire, iar în locul său va fi construit unul nou din lemn, în care a fost instalat un clopot cumpărat cu banii donaţi de negustorul Toma Blănariu. După incendiul devastator care a cuprins Tecuciul în anul 1858, în turn va fi instalat un punct de observaţie al pompierilor. Acest mare incendiu a distrus printre altele și Biserica ,,Sf. Ilie” de unde s-a reușit doar salvarea câtorva icoane și a unui policandru din tumbac, care vor îmbogăți zestrea Catedralei Sfântul Gheorghe.
Două seisme puternice care au avut loc în anii 1894 și 1903 au afectat grav structura de rezistență a catedralei, avariind profund bolțile, arcurile de susținere și catapeteasma. Această situație a condus la decizia Episcopiei Romanului de a suspenda slujbele religioase și de a-i îndrepta pe enoriași către bisericile Precista și Sf. Nicolae. Totodată în toamna anului 1896, ultimele morminte aflate în jurul bisericii au fost strămutate în cimitirul orașului.
Cutremurul din 31 august 1903, dar și tirurile puternice de artilerie din timpul primului război mondial au pus cumva capac distrugerilor suferite de biserică, așa că autoritățile locale au decis că refacerea sfântului lăcaș era practic imposibilă și un lucru înțelept ar fi o nouă zidire. Drept urmare, în 1917 s-a trecut la demolarea turlei și a pridvorului pentru a se evita astfel eventuale pierderi de vieți omenești, ca urmare a inevitabilei prăbușiri a construcției.
Primul Război Mondial a pus în dificultate administrația locală în intenția de a găsi soluții pentru construirea unei noi biserici catedrale. Totuși, gospodarii locului nu au stat cu mâinile în sân și în februarie 1919 au luat inițiativa constituirii unui Comitet de construire a noii biserici Sf. Gheorghe.
În fruntea acestui grup a fost ales Alecu Anastasiu, unul din marii filantropi tecuceni. Din comitet mai făceau parte printre alții: maiorul I. Rombeanu (casier), avocatul Nicolae Berha, col. Coman Ionescu, C. Vascan, Teodor Cincu, Ecaterina Anastasiu, Dimitrie Balaban, avocatul Traian Corodeanu, Gheorghe Popovici, avocatul Constantin Turtureanu, Gheorghe Dimitriu, librarul D. C. Patron.
Câțiva ani mai târziu, mai exact în 1923, preotul Nicolae Conduratu, o personalitate emblematică a vieții spirituale tecucene, inițiază în cadrul Comisiei Interimare a Primăriei Tecuci, o serie de demersuri de realizare a proiectului tehnic. În opinia sa, noua zidire trebuia ca prin măreția ei să devină ,,o podoabă a orașului, iar priveliștea să impună admirația străinului călător”.
După mai multe solicitări ale Comitetului de construire a bisericii catedrale, Primăria donează în octombrie 1937 o suprafață de teren de 7904 metri pătrați din Grădina publică, iar președintele acestui comitet, Alecu Anastasiu este mandatat să poarte discuții cu arhitecți din capitală pentru realizarea proiectului de construcție.
Conform schițelor tehnice, biserica are 35 m lungime, 22 m lăţime (în zona absidelor), 35 m înălţime şi este construită cu cadre din beton armat. A fost aleasă și o echipă de constructori condusă de antreprenorul de origine italiană Iosif Polano. Din echipa meșterilor pietrari a făcut parte și un alt italian, Eduard Mobilio, cel care mai târziu avea să facă schițele tehnice ale unora dintre elementele de ambientare peisagistică din Grădina publică: fântâna arteziană, amfore, alte elemente pentru aranjamente florale.
Odată definitivate toate chestiunile tehnico-administrative și procedurale, avea să vină și ziua cea mare : așezarea pietrei fundamentale a viitoarei biserici. La 31 iulie 1938, P. S. Arhiereul-vicar Ilarion Băcăuanul, de la Episcopia Romanului, alături de un sobor de preoți, în prezența autorităților locale și mai ales a unui număr mare de credincioși, avea să săvârșească liturghia de sfințire și de binecuvântare a începerii lucrărilor.
Pentru strângerea fondurilor necesare construcției, Comitetul de inițiativă lansa în anul 1939 un apel public, solicitând sprijin prin donații materiale și financiare, care se încheia astfel: ,,Prin contribuția națională și extraordinară a populației tecucene vom vedea ridicându-se falnic monumentul de credință și unire.” Autoritățile vremii au recurs și la unele soluții oarecum originale punând în circulație în anul 1941, un timbru ,,drept cărămidă” din vânzarea căruia a fost obținută o sumă apreciabilă de bani. Catedrala tecuceană îi are dept ctitori principali pe Alecu Anastasiu și soția sa Ecaterina, care au donat sume importante de bani pentru construcție, iar în semn de recunoștință pentru nobilul lor gest filantropic au fost înmormântați la subsolul bisericii. ,,Lângă ei stau cu titlul de Ctitori și Întâi Îndemnători: Vasile și Ioana Stegaru, Constantin și Teodora Juvara, Gheorghe Carp, Gheorghe Cazan, Costache și Profira Burghele, Traian Corodeanu, Coman Ionescu, mulțime de buni creștini, vii și morți, cărora le invoc Harul și Binecuvântarea Domnului și a Sfinților Lui, pentru ei și casa lor”*
După război fondurile pentru construcția bisericii au scăzut substanțial, astfel că până în anul 1948 s-au executat lucrări, doar în mică parte, în principal tencuieli exterioare. Totuși în același an, cu eforturi deosebite a fost sfințit subsolul bisericii, în cadrul unei liturghii oficiate de către pr. Vichentie Mocanu, delegatul Episcopiei Romanului.