Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat fosta clădire Bănăția din TIMIȘOARA.
Institutul de medicină și farmacie din municpiul Timișoara, denumirea veche a clădirii – Bănăția, denumire actuală - Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, cunoscută și după prescurtarea UMFT, este o instituție de învățământ superior din oraș, situată în Piața Eftimie Murgu, nr. 2. Instituția medicală de învățământ superior din Timișoara a luat ființă prin Decretul nr. 660, semnat de regele Mihai exact în data de 30 decembrie 1944, când s-a proclamat Republica Populară Română. În cadrul UMFT funcționează trei facultăți: Medicină, Medicină Dentară și Farmacie. Universitatea poartă numele lui Victor Babeș, autorul primului tratat de bacteriologie din lume și fondatorul școlii românești de microbiologie. Primul document care consemnează înființarea Facultății de Medicină din Timișoara este Decretul nr. 104 din 17 ianuarie 1945, semnat de Dumitru Bagdasar, Ministrul Sănătății din acea vreme. Dar documentul fundamental care a condus de drept și de fapt la înființarea Facultății de Medicină a fost Legea nr. 361 din 4 mai 1945, care modifica prevederile Decretului-lege de înființare a Universității de Vest, în sensul necesităților obiective impuse de formarea în această parte a țării a unor specialiști în domeniul ocrotirii sănătății. Facultatea de Medicină din Timișoara începe să funcționeze în mod efectiv la 15 iulie 1945 cu primii doi ani de studiu: în anul I cu 412 studenți, iar în anul II cu 76. În primele trei luni (iulie–septembrie 1945) s-au ținut doar cursuri teoretice: anatomie, fiziologie, chimie, în sala mare și alte încăperi din clădirea actualei Case a Studenților de pe Bulevardul Tinereții (fostul liceu „Notre-Dame”). O substanțială schimbare a desfășurării procesului de învățământ medical s-a produs în octombrie 1945, când facultății i s-a atribuit actualul local – fosta „Banația”, spital militar sovietic încă din toamna anului 1944, evacuat în acest scop, la cererea guvernului. Bănăția a fost o instituție de învățământ de limbă germană din Timișoara (1926-1944). Clădirea cu trei etaje este caracterizată de stilul neo-clasic și a fost construită de arhitecții Mathias Hubert și Michael Wolf între anii 1924 și 1926. Banatia a apărut ca o școală catolică, care era deschisă și elevilor din alte confesiuni. Finanțarea, construcția, organizarea predării, materialele de instruire și înființarea unui internat pentru a găzdui 300 de elevi, inclusiv bucătăria și sala de mese, au fost obținute în mare parte din donații. Complexul Banatia găzduia o școală elementară, un liceu (colegiu de băieți), un colegiu de formare a viitorilorprofesori, un liceu comercial și o școală de meserii. Centrul de educație Banatia a inclus mai multe biblioteci și laboratoare, precum și o sală de sport. Școala a fost deschisă pe 29 august 1926, inaugurarea solemnă fiind săvârșită de episcopul Augustin Pacha. Din 1926 până în 1942, datorită sprijinului financiar al guvernului german, Banatia a devenit cea mai mare instituție germană de învățământ din sud estul Europei. În aprilie 1942 școlile confesionale au fost plasate sub conducerea minorităților naționale. „Banatia” a fost redenumită Prinz Eugen – Oberschule, noul director fiind Anton Valentin până la 23 august 1944. În perioada 1942 – 1944 Bănăția a găzduit și Liceul Nokolaus Lenau. După schimbarea de regim din 1944 școala a fost închisă și transformată într-un spital militar sovietic.
-->
Răspunsuri
ora 11.18 - 4 raspunsuri
Mănăstirea Hurezi, Horezu, Vâlcea
Mănăstirea Hurezi (Horezu) (Vâlcea)
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu este cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Printre mănăstirile monumente istorice, care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Hurezi este considerată, împreună cu schiturile sale, cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru „stilul brâncovenesc”.
Este așezată în partea de nord a județului Vâlcea, pe drumul național DN 67 Râmnicu Vâlcea - Târgu Jiu, la poalele munților Căpățânii, străjuită de codrii, într-un loc plin de farmec și singurătate, a cărui liniște o tulbură doar cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri și al mănăstirii.
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnitorul Țării Românești la începutul secolului al XVIII-lea, văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Țării, cum glăsuiește hrisovul de întemeiere al mănăstirii „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”.
Prin această faptă cucernică, domnitorul își vedea împlinită o dorință sfântă, care-l frământă, după cum citim în pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intră în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi află loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”.
Urmând în cuvânt și în faptă pe proorocul Psalmist, el a înălțat cea mai de seamă ctitorie a epocii sale, care a atras și atrage admirația și prețuirea tuturor vizitatorilor din toate timpurile. Așa, Charles Diehl, cunoscătorul de artă bizantină, o consideră „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasă din România).
Sfânta Mânăstire Hurezi, importantă și valoroasă așezare monahală, reprezintă cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Țara Românească. El cuprinde mănăstirea propriu-zisă, biserica bolniței, ctitorită de doamnă Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696 și zugrăvită de Preda Nicolae și Ianache; Schitul Sfinților Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele stareț Ioan Arhimandritul în 1698 și zugrăvită de Iosif și Ioan în 1700, și Schitul Sfântul Ștefan, după numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 și zugrăvit de Ianache, Istrate și Harinte.
Domnitorul a încredințat supravegherea acestor mari și valoroase lucrări rudei sale Pârvu Cantacuzino, mare stolnic, căruia, decedând în 1691, i-a urmat Cernica Știrbei, fost mare armaș. Lucrările începute în 1690 s-au terminat în 1697. Dintre meșteri menționăm pe Manea vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea, pietrarul, toți pictați pe perete, în pridvorul bisericii mari.
Mănăstirea Hurezi are două incinte. În cea dintâi, exterioară, delimitată de ziduri puternice de cărămidă, se află prima poartă de incintă și o clădire cu etaj în dreapta. A două incintă are formă dreptunghiulara, închisă pe trei lațuri cu clădiri, având parter și etaj. Latura de răsărit se încheie cu un zid înalt, că la multe mânăstiri cu incintă.
La mijlocul acestei incinte se află biserica mare, impunător monument, lung de 32 de metri și înalt de 14 metri. Ea este o interpretare mai simplificată a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș. Are plan treflat și împărțire clasică, altar, naos, pronaos și pridvor. O mulțime de sfinți din care nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și mamă să Elena, hramul mănăstirii, scene religioase din Vechiul și Noul Testament, sinoade ecumenice, despărțite prin ornamentații florale, desenate în culori vii, acoperă pereții interiori ai bisericii și pronaosului. Lucrarea în frescă este operă zugravilor Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.
Pe lângă iconografia religioasă, întâlnim și compoziții cu caracter laic, cum e istoria ilustrată a vieții împăratului Constantin cel Mare, cu o anumită semnificație pentru vremea aceea, biruința Crucii asupra semilunii.
De subliniat este amplul tablou votiv din pronaos, veritabilă galerie de portrete de mare valoare artistică, înfățișând pe Constantin Brâncoveanu cu familia să, în care se distinge chipul doamnei Maria, de asemenea pe înaintașii săi direcți și rudele din neamul Basarabilor și Cantacuzinilor. Biserica mănăstirii avea menirea să devină necropolă familiei Brancoveanului și neamului.
În interiorul bisericii, pe lângă inestimabilul iconostas sculptat în lemn se află scaunul domnesc frumos sculptat, de asemenea în lemn, purtând stemă Cantacuzinilor, strănile și un bogat policandru, toate din vremea ctitorului.
Pronaosul amintește de rostul bisericii de a fi necropola familiei domnitorului. Mormântul din marmură, cu o placă sculptată artistic, pregătit pentru ctitorul voievod, care îi așteaptă rămășițele pământești de mai bine de două secole și jumătate, este mărturia cea mai grăitoare. Tot aici se află, pe lângă alte morminte, și al vrednicului egumen, Ioan arhimandritul, care a ostenit aici și la alte multe ctitorii brâncovenești.
Intrarea principală în incinta centrală se face prin latura de miazăzi, pe sub bolta largă care la vreme de bejenii se închidea cu o mare poartă de lemn ferecată cu fier, existentă și astăzi, în formă originală. Deasupra intrării se înalță turnul clopotniței, care adăpostește patru clopote mari, între 300 și 1000 kg, cu sunete armonioase, trei purtând în inscripție numele voievodului.
În dreapta și stânga clopotniței, pe cele trei lațuri sunt chiliile rânduite pe două nivele, suprapuse, în fața cărora se găsește câte o galerie cu arcade în semicerc, susținută de stâlpi de piatră. Tot în latura de miazăzi, la etaj, unde au fost casele domnești, compuse din săli mai frumos boltite, cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe monumentale coloane de piatră, la capiteluri și baze, acum este expusă interesanta și valoroasă colecție de obiecte și icoane bisericești ale mănăstirii, un prețios tezaur cultural-național.
Paraclisul, situat la mijlocul laturii de apus a incintei, drept în față bisericii, ridicat la 1697, e unul din cele mai gingașe monumente din această epocă. Planul lui constă dintr-un naos pătrat, dominat de turla octogonală admirabil proporționată, cu opt ferestre, acum singurul izvor de lumină al zilei, dintr-un altar semicircular. Pictură e în frescă, lucrarea zugravilor Preda și Marin, meșteri din aceeași școală brincovenească, păstrată în condiții optime. Din temă iconografică nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena și bogata familie a Brâncoveanului. Tâmpla din lemn e fin sculptată și decorată cu aur și culori, aproape tot așa de vii, cum a fost inițial.
Sub paraclis, la parter, se află trapeza, sala de mese a mănăstirii, frumos boltită printr-o calotă sferică, sprijinită pe arcuri joase și puternice. Pictura în frescă, executată între anii 1705-1706, e o desfătare spirituală și se păstrează în condiții excelente.
Una dintre podoabele arhitecturale, care dă mănăstirii Hurezi un aer de sărbătoare și încântă privirea vizitatorilor, e foișorul vrednicului egumen și iubitor de artă Dionisie Bălăcescu, ridicat între anii 1725-1753, opera pietrarului Iosif.
Din bogata zestre a bibliotecii adunată acolo de ctitor și de cărturarii viețuitori, învățatul Gr. A. Tocilescu a găsit și ridicat în 1885, pentru Muzeul Național, 38 de manuscrise și 393 de cărți tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din anii 1693, 1695, 1701, și 1703, precum și un frumos pomelnic. La schitul Sfântul Ioan a activat și o școală de copiști de manuscrise.
Hurezul a avut obște de monahi până în 1872 când mănăstirea a devenit de calugărițe, care îngrijesc cu sârg și cu aleasă pricepere atât pravila monahală cât și monumentul devenit astăzi unul dintre cele mai exemplare complexe de arhitectură și artă caracteristice pentru epoca de tranziție de la medieval la modern în cultură românească.
Hurezi înfățișează treapta înaltă de creație a genului românesc de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Vizitatorul din țară sau de peste hotare află la Hurezi galeria unică a unor străluciți oameni cu larg orizont politic și cărturari de la Șerban Voievod și Constantin Cantacuzino Stolnicul, până la Constantin Brâncoveanu și învățații lui fii, opriți în manifestarea lor creatoare de tragica moarte din 1714. Frumuseții arhitecturii și picturii se adaugă dovezile unui puternic centru de cultură, care a adăpostit un scriptoriu celebru, producător de iscusite traduceri, superbe manuscrise și o bogată bibliotecă umanistă, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea.
Prin toate aceste mărturii istorice și frumuseți artistice, Mănăstirea Hurezi este una dintre cele mai convingătoare opere ale creației spirituale multiseculare, pe care marele istoric Nicole Iorga a numit-o printr-o fericită formulare - în lucrarea „Bizanț după Bizanț” - continuatoare a civilizației române, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii.
Mănăstirea Hurezi este declarată monument istoric și are cod LMI VL-II-a-A-09894.
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu (Vâlcea), cea mai de seamă ctitorie a domnului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), a fost construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693.