Ce monument e in poza de mai jos?
Pe 8 mai am prezentat Farul genovez din CONSTANȚA.
Farul Genovez este un monument istoric situat pe faleza din orașul Constnța, în spatele grupului statuar ce are în centrul său bustul lui Eminescu, realizat de Oscar Han, foarte aproape de clădirea Cazinoului din Constanța. La bază farul are două trepte peste care este aplicat un postament paralelipipedic cu latura de 3,5 metri, iar mai sus alt postament de formă octognonală, înălțimea maximă a farului fiind de 8 metri. La partea superioară farul este prevăzut cu o cornișă cu console care susține carcasa metalică a lămpii farului ce formează totodată și acoperișul. Spațiul în interior este cilindric, cu scara spirală din piatră. Înainte ca Dobrogea, veche provincie românească, să revină în graniţele statului român, prin prevederile Tratatului de la Berlin, în Kustenge-ul de atunci şi Constanţa de astăzi exista un far care călăuzea calea celor care navigau pe drumuri mişcătoare de ape. Supus vremurilor şi vânturilor capricioase de la ţărmul Mării Negre, el există şi astăzi. Istoria acestui edificiu emblematic se pierde în negura timpului, în veacul al XIII-lea, când se pare că pe acest loc navigatorii şi negustorii genovezi ar fi ridicat un far. Însă povestea e prea veche ca să fie confirmată. Unii cercetători consideră că atributul de genovez a fost dat unui vechi far de către turcii care au stăpânit Dobrogea până în 1878. Se spune că, fascinaţi de vestigiile pe care le-au găsit aici, la tot pasul, otomanii au considerat Constanţa ca fiind „cetate genoveză“, atribuind acestor stăpâni ai mărilor construcţiile masive şi trainice. Printre ruine, se aflau şi cele ale unui far... genovez. În anul 1822, pe locul vechiului far, austriecii au înălţat un edificiu din piatră cu aceeaşi utilitate, care a fost însă distrus în timpul Războiului Ruso-Turc dintre 1828-1829. După acest episod tulbure, pe acelaşi loc a fost ridicat un far provizoriu din lemn. Şi acesta va fi înlocuit mai apoi cu o altă construcţie, ridicată în Dobrogea otomană pe cheltuiala englezilor de la Danube & Black Sea Railway, care au construit şi prima cale ferată de pe acest teritoriu, Cernavodă - Constanţa. Temelia farului original, din jurul anului 1300, ce călăuzea corăbiile pe o rază de 2 mile pe mare, spre micul port Constanza, i-a fost de folos inginerului francez de origine armeană Artin Aslan, pentru a construi între anii 1858 - 1860 farul actual, la solicitarea companiei engleze Danube and Black Sea Railway co. Limited. Pe 3 octombrie 2015, la iniţiativa Comunităţii Armenilor din România, filiala Constanţa, în partea dreaptă a uşii de acces în interior a fost amplasată o plăcuţă care atestă faptul că Farul Genovez, situat pe bulevardul Elisabeta colţ cu strada Remus Opreanu, se află pe lista monumentelor istorice. Istoria acestui edificiu este redată pe scurt în patru limbi - română, franceză, engleză şi armeană: „Cel mai vechi far al oraşului Constanţa, pe locul presupus al unui far genovez, a fost construit de maiorul armean Artin Aslan pentru compania engleză Danube & Black Sea Railway, ce a construit calea ferată Cernavodă - Constanţa şi a modernizat Portul Constanţa. A fost vizitat de principele Carol I în oct. 1879 şi a funcţionat până în 1913 când a fost înlocuit de farul «Carol I», de pe digul de larg al portului comercial“. Farul genovez a fost readus la viață după 107 ani, în februarie 2020, becul fiind reaprins.
-->
Răspunsuri
ora 11.29 - 1 raspuns
Muzeul Naţional Secuiesc Muzeul Breslelor „Incze László” - Târgu Secuiesc
Una dintre cele mai vechi instituţii muzeale din ţara noastră (cu o vârstă întrecută doar de câteva muzee din Sibiu, Iaşi, Cluj şi Bucureşti), muzeul s-a deschis într-un conac din judeţ, în 1875, şi a intrat repede în dialogul ştiinţific european, în 1876, prin participarea la Congresul Internaţional de Istorie Veche şi Antropologie, ediţia a VIII-a. Strămutat la Sf. Gheorghe, în 1879, a fost imediat vizitat şi aici de valoroşi oameni de ştiinţă, precum academicianul Nicolae Densuşianu. Musée Sicule National a ajuns cu exponate la Paris – în 1900, la Viena – în 1906, a câştigat autoritate ştiinţifică în cercuri germane, ruseşti şi britanice, iar între 1911-1912 a reuşit să-şi ridice şi propria clădire (cea în care ne aflăm acum).
Muzeul a fost mult apreciat de elita românească interbelică şi postbelică. Regele Ferdinand I i-a trecut pragul încă dinainte de primul război mondial, când, aflându-se la Sinaia, a profitat de ocazie şi i-a făcut o vizită. După întregirea ţării, deja în 1920, monarhul se reîntoarce aici, ordonând miniştrilor săi şi Marelui Stat Major să-i urmeze exemplul pentru a vedea ceva deosebit – astfel, la scurt timp, ne onorează cu prezenţa lor savanţi, precum Grigore Antipa, sau militari, ca generalul Constantin Sănătescu (viitor şef al primului guvern după cel de-al doilea război mondial).
În timpul războiului, Muzeul Naţional Secuiesc s-a bucurat de protecţia personală a celei mai importante figuri din muzeologia românească a epocii, Alexandru Tzigara-Samurcaş, iar noi am fost singurul muzeu din afara Bucureştiului care, la rândul nostru, l-am sprijinit în efortul de înfiinţare a Muzeului Naţional de Arte. În 1925, am ajuns a ne expune colecţiile la Geneva. După câţiva ani, între 1929-1937, am realizat expoziţia etnografică în aer liber, concomitent cu primele curajoase proiecte similare din ţară (din Cluj şi Bucureşti). Ne-am situat în fruntea muzeelor din provincie şi în timpul organizării reţelei naţionale muzeale de după 1949.
Cronologie
Deceniul opt al secolului XIX: fondarea Muzeului – deschis vizitatorilor din iunie 1875 – la Imeni (jud. Covasna), de Emília Zathureczky (1823-1905), văduva lui János Cserey, împreună cu Gyula Vasady Nagy (1845-1881); prima participare la un simpozion ştiinţific internaţional (Al VIII-lea Congres Internaţional de Preistorie şi Antropologie, Budapesta, 1876); primele cercetări de teren şi publicări de izvoare; 1879, mutarea instituţiei de la Imeni la Sfântu Gheorghe, în incinta Colegiului „Székely Mikó”, care-i va asigura sediul timp de trei decenii şi jumătate – primul vizitator de aici este Nicolae Densuşianu, care făcea cercetări pentru completarea izvoarelor din Colecţia Hurmuzaki, în vederea editării primului diplomatar istoric românesc.
Deceniul nouă al secolului XIX: Academia Ungară de Ştiinţe publică Codicele Apor, descoperit de către Vasady; arheologul Géza Nagy (1855-1915), ulterior custode-diriginte la Muzeul Naţional al Ungariei, îndeplineşte funcţia de custode al Muzeului (1881-1889) – cercetări în domeniul originii secuilor şi al proceselor demografice din epoca modernă; începuturile cercetărilor sistematice de arheologie şi ale picturilor murale medievale din Ţinutul Secuiesc.
Ultimul deceniu al secolului XIX: tutela Colegiului „Székely Mikó”; în momentul instituţionalizării, a afilierii la cercul de instituţii de sub patronajul Inspectoratului General Naţional al Muzeelor şi Bibliotecilor din Ungaria, dintre cele nouă colecţii publice din provincie, propuse pentru a fi sprijinite de către Inspectorat, doar aici se găsea o colecţie etnografică; participare la Expoziţia Universală de la Paris (1900).
Primul deceniu al secolului XX: activitatea de cercetare etnografică, istorică şi cea referitoare la ştiinţele naturii, a custozilor- profesori din Colegiul „Székely Mikó”, Ferenc László (1873-1925) şi Vilmos Csutak (1878-1936); implicarea elevilor (de exemplu, viitorul grafician Nándor Lajos Varga) în munca de cercetare; sprijin politic şi ştiinţific din partea primarului din Sfântu Gheorghe, Ferenc Gödri (1862-1913); începuturile cercetărilor arheologice ale lui Ferenc László la Ariuşd (1907), datorită cărora Muzeul va dobândi recunoaştere internaţională.
Deceniul doi al secolului XX: Muzeul se mută în clădirea proprie, proiectată de arhitectul Károly Kós (1883-1977), construită în 1911-1912; implicarea lui Lajos Roediger (1854-1941), fost custode al Muzeului din Zombor (Voivodina), în activitatea muzeală a instituţiei; extinderea cercetărilor de teren pe întregul Ţinut Secuiesc; pictorul Jenő Gyárfás (1857-1925) începe organizarea galeriei de artă; punerea temeliilor unei Arhive Naţionale Secuieşti; după 1918, datorită statutului său juridic specific (instituţie autonomă), Muzeul rămâne în continuare în proprietatea Secuimii.
Deceniul trei al secolului XX: la începutul deceniului, Muzeul este privit ca un exemplu de înalt profesionalism şi este vizitat, la ordinul regelui Ferdinand, de savanţi ca Grigore Antipa şi personalităţi ca viitorul premier, generalul Constantin Sănătescu; instituţia este singurul muzeu din provincie care reprezintă România la Expoziţia etnografică de la Geneva (1925) şi care vine în sprijinul întemeierii primului Muzeul Naţional (cel de Artă) al României; concertul compozitorului şi pianistului Béla Bartók (1881-1945), în Sala festivă a Muzeului (1927); primele culegeri de folclor cu fonograf în regiunile locuite de ceangăi, efectuate de Pál Péter Domokos (1901-1991); publicarea volumului comemorativ Emlékkönyv (1929), cu participarea unor valoroşi savanţi englezi, germani, români şi maghiari, şi începutul lucrărilor pregătitoare pentru o monografie a Secuimii.
Deceniul patru al secolului XX: Vilmos Csutak, director al Muzeului, realizează a doua expoziţie etnografică în aer liber din România – singura care dăinuie neîntrerupt ca amplasament muzeal, până în prezent (Casa din Ciuc); expediţii ştiinţifice de domeniul ştiinţelor naturii, în Ţinutul Secuiesc, organizate de János Bányai (1886-1971) şi Gerő Könczei (1875-1949); apariţia volumului VIII al diplomatarului Székely Oklevéltár, în anul 1934; Muzeul se implică în lucrările de restaurare din Biserica Sf. Ioan din Delniţa, organizate de Géza Vámszer (1876-1976) – prima restaurare de monumente istorice din România, patronată de o instituţie de specialitate a minorităţilor; Muzeul devine administrator şi gerant al bunurilor Fondului de Învăţământ Treiscaune, avut obştesc retrocedat la acea dată comunităţii maghiare, în schimbul imobilelor Fundaţiei Gojdu din Budapesta, prin tratat internaţional.
Deceniul cinci al secolului XX: sub conducerea lui János Herepei (1891-1970), instituţia devine singurul muzeu tip colecţie publică (sprijinit de stat) din Transilvania de Nord; cercetări etnografice în Ţinutul Secuiesc, efectuate de Iván Balassa (1917-2002); arhivistul Dénes Cs. Bogáts (1888-1949) realizează primul dicţionar maghiar regional de termeni folosiţi în documente istorice; patrimoniul muzeal evacuat (peste 30.000 de piese) este distrus într-un bombardament la Zalaegerszeg (1945); secretara Anna Fadgyas (1924-1961) salvează colecţiile rămase; Muzeul este naţionalizat şi i se recunoaşte un statut de muzeu regional, cu toate că, până în 1968, Sfântu Gheorghe va fi numai centru raional.
Deceniul şase al secolului XX: transferarea colecţiilor de arhivă către Arhivele Statului din Sfântu Gheorghe (cca. 370.000 de documente); rol de pionierat, în pofida presiunilor ideologice, în reorganizarea reţelei muzeale naţionale; prima expoziţie de ştiinţele naturii, bazată pe evoluţionism, din România; primul Anuar muzeal din România, după naţionalizare (1955 – volume în limbile română şi maghiară).
Deceniile şapte-nouă ale secolului XX: odată cu reforma administrativ-teritorială din 1968, instituţia devine muzeu de rang judeţean; la înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie a României (1970-1972), valoroase piese din colecţie sunt date în împrumut instituţiei din capitală (spada scitică de la Dobolii de Jos, „Călăreţul Trac” de la Surcea, tezaurul dacic de la Sâncrăieni, etc.); organizarea colecţiilor muzeale în acord cu exigenţele unei instituţii ştiinţifice moderne; activitate de cercetare prolifică în toate domeniile de activitate; datorită activităţii de cercetare a directorului Zoltán Székely (1912-2000), instituţia este recunoscută la nivel internaţional în domeniul arheologiei; extinderea clădirii Muzeului cu o aripă nouă; înfiinţarea secţiilor externe: Casa memorială „Benedek Elek” din Băţanii Mici (1969); secţiile din Târgu Secuiesc (1972) şi Cernat (1973); Galeriile de Artă din Sfântu Gheorghe (1978); graficianul Imre Baász (1941-1991), muzeograf la Galeriile de artă, organizează vernisajul internaţional de artă contemporană Medium (1981); Anuarul Muzeului, Aluta, devine o publicaţie ştiinţifică de referinţă în această perioadă.
Ultimul deceniu al secolului XX: în 1990, instituţia îşi reia denumirea de Muzeul Naţional Secuiesc, nefolosită oficial în anii dictaturii comuniste; reorganizarea expoziţiilor în conformitate cu caracterul originar al instituţiei; reintegrarea în circuitul muzeal-cultural-ştiinţific internaţional; autonomia secţiilor externe (Casa memorială „Benedek Elek” devine chiar obiectiv cultural privat); relansarea Anuarului Muzeului, sub numele de Acta (Siculica); programe de cercetare şi organizare a cercetării la nivel regional (Institutul de Sud-Est).
Primul deceniu al noului mileniu: dezvoltarea infrastructurii şi extinderea suprafeţei imobilului central; noi secţii externe (la Baraolt şi Zăbala); actualizarea expoziţiilor de bază; organizarea programului de pedagogie muzeală; activitate intensă editorială; readucerea acasă, din Muzeul Naţional de Istorie a României, a singurului tun paşoptist păstrat din ţară, cel al lui Áron Gábor; restaurarea Codicelui Apor, cu o vechime de 500 de ani; înfiinţarea Spaţiului Expoziţional de Artă Contemporană MAGMA, în cadrul Galeriilor de artă; înfiinţarea Centrului Artistic Transilvănean.