04 Ianuarie - CONCURSUL "SĂ NE CUNOAȘTEM ȚARA!"

[Victor Bivolu]

Ce monument e in poza de mai jos?

Ieri am prezentat Castelul Vecsey Laszlo din localitatea Livada, jud. SATU MARE

Castelul baronului Vécsey se află în centrul orașului Livada (în limba maghiară - Sarkoz), județul Satu Mare, în mijlocul unui vast parc dendrologic. Ansamblul este compus din clădirea rezidențială, monument istoric, și o serie de anexe, neclasate ca monument. Despre construcția castelului actual există mai multe ipoteze. Unele surse îi atribuie construcția castelului Baronului István Vécsey, între anii 1760 -1764, altele Baronului Miklós Vécsey, între 1740-1746. Mai multe informații, ce ar putea duce la o clarificare a dilemei, găsim în genealogia familiei. Dacă într-adevăr castelul ar fi fost construit între 1740 și 1746, atunci cel mai probabil comanditar ar fi fost István Vécsey. Acesta s-a căsătorit în 1748 cu Judit Festetics de Tolna (născută în Sasinkovo, Slovacia, în 1727) și a murit în 1802. Totuși, o ipoteza mai probabilă ar fi cea care datează construcția castelului între 1760 și 1764. Și în acest caz, comanditarul a fost probabil tot István Vécsey. Miklós (Nicolae) Vécsey, fiul acestuia și al lui Judit Festetics de Tolna, s-a născut la Keszthely, în Ungaria – unde se află un foarte frumos palat al familiei Festetics – în 1749, fiind deci prea tânăr pentru a putea coordona construcția reședinței din Livada. Castelul este o clădire rectangulară, alcătuită din subsol, parter, etaj și pod. Volumul său masiv, curtea interioară și colțurile amplificate ce imită bastioane de apărare, amintesc de castelele renascentiste. Fațadele sunt tratate sobru, cu decorațiuni ce se limitează doar la ancadramentele baroce ale ferestrelor și brâul care desparte parterul de etaj (element specific arhitecturii renascentiste). Fațada principală este singura care este tratata diferit. Aceasta se remarcă printr-un pavilion în trei axe ce are la parter un portic cu trei arcade. La etaj, cele trei axe sunt delimitate de pilaștri cu capiteluri dorice iar ferestrele curbate au ancadramente baroce. Streșinile sunt decorate la capete cu elemente zoomorfe – capete de dragoni. Interiorul clădirii mai păstrează o serie de elemente originale : scara principală din marmură roșie, grilajul metalic ale cărui modele se regăsesc și pe poarta de acces a clădirii, un ancadrament de ușă. Accesul în clădire este marcat de un portal baroc deasupra căruia se află blazonul familiei. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, clădirea era terminată și înconjurată de o grădină franceză. În fața castelului, a fost amenajată o curte de onoare, în centrul căreia se afla un rond de flori cu o fântână arteziană, în prezent aproape distrusă. Anexele încadrează perimetral curtea de onoare din fața reședinței. Se disting patru corpuri, fiecare având în trecut destinații specifice: locuințele personalului, grajdurile – transformate în garaj, atelier și spații de depozitare – și o bibliotecă despre care se spune că adăpostea un număr impresionant de cărți valoroase, dintre care o mică parte au fost salvate și se găsesc azi la Muzeul Maramureșului. La sfârşitul lunii octombrie 1944, castelul Vécsey a fost loc de staţionare pentru comandamentul armatei ruse. Războiul și naționalizarea au pecetluit soarta castelului. Mobilierul interior a dispărut, apoi clădirea goală s-a utilizat ca și depozit. Pentru un timp, în castel se organizau tabere de vară, dar în incinta acesteia a funcționat și un orfelinat. Clădirea a mai funcţionat şi ca şi sediu pentru Gospodăria Agricolă de Stat, iar din 1962, după încetarea activităţii acesteia a luat fiinţă ,,Staţiunea de Cercetare Agricolă" pentru terenuri podzolice, sediul avându-l tot în castelul lui Vécsey. Din 1990, castelul este gol. Pe hârtie este încă proprietatea Statului Român și se află sub folosința fostei Direcții de Tabere și actualei Direcții pentru Sport și Tineret. Moștenitorii se judecă pentru clădire și pentru domeniului aparținător. Direcția Taberei mai întâi nu avea bani, dar acum cu procesul, nici interes nu are să schimbe vreo țiglă de pe clădire. Moștenitorii încă nu au redobândit castelul. Astăzi în castelul, care cândva arăta faima şi puterea familiei Vecsey, este lăsat să se dărâme, acoperişul deja dă semne de şubrezire. Lipsesc câteva burlane iar apa de ploaie pur şi simplu spală pereţii castelului. Clădirea nu are nici măcar o sticlă în ferestre, au rămas câteva paturi şi saltele de pe vremea când acolo mai mergeau copii în tabără. Parcul este neîntreţinut de ani buni.

[Victor Bivolu]

ora 11.53 - 4 raspunsuri

[Rodica Bogdan]

Palatul de Justiție din Suceava este o clădire-monument istoric construită în stil neoclasic în anul 1885 în municipiul Suceava pentru a servi ca sediu al Tribunalului și Judecătoriei. El se află situat pe Strada Ștefan cel Mare nr. 58.

Acest edificiu a fost inclus, sub denumirea de „Fostul tribunal, căpitănie districtuală și închisoare”, pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004.

În prezent, în această clădire funcționează Curtea de Apel, Tribunalul și Judecătoria Suceava.

[Matei Ioaniţiu]

Palatul de Justiţie din Suceava

[Ivan Watson]

Palatul de justiție, Suceava

[Ioan Muntean]

Povestea Palatului de Justiţie din Suceava, fostă închisoare unde au fost „schingiuiţi şi martirizaţi“ luptători anticomunişti

Palatul de Justiţie din Suceava, în care astăzi îşi desfăşoară activitatea instanţele de judecată sucevene, a fost în perioada 1948-1956, închisoare în care au fost deţinuţi şi torturaţi cei care îndrăzneau să se ridice împotriva regimului comunist.

Clădirea Palatului de Justiţie din Suceava a fost construită în anul 1885 în municipiul Suceava, în care în prezent îşi desfăşoară activitatea Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava şi Judecătoria Suceava. Nu foarte multă lume ştie că, în perioda 1948-1956, în partea din spate a clădirii funcţiona o închisoare în care au fost deţinuţi şi torturaţi cei care îndrăzneau să se ridice împotriva regimului comunist. În prezent, pe peretele din spate al clădirii există o placă din marmură pe care se poate citi: „În această clădire, au fost schingiuiţi şi martirizaţi, unii dintre cei mai buni fii ai neamului românesc, care s-au jertfit pentru libertate, luptând împotriva comunismului”. Din anul 1956, penitenciarul a fost mutat în municipiul Botoşani, iar spaţiul a rămas în posesia administraţiei locale, care în prezent este folosit ca loc pentru arhiva instanţelor sucevene.

Dacă până în 1947, închisoarea de la Suceava era una normală, începând cu 1948, aceasta a fost transformată într-una pentru deţinuţii politici. Numai în primul an se pare că aici au fost închişi peste 600 de persoane, mare parte tineri care s-au ridicat împotriva comunismului. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau regimului de tortură din închisoare şi mureau în urma chinurilor la care erau supuşi.

În cartea „Mărturisire din mlaştina disperării”, Dumitru Bordeianu, fost deţinut politic a povestit că „în jurul datei de 25 iunie 1948, iată-ne depuşi în vestita închisoare Suceava şi încarceraţi în celula 59 de la subsol, pe latura de nord. Această celulă este legată de întâmplări pe care nu le voi uita niciodată. Aici am stat până la 15 ianuarie 1949. Tot în această celulă am simţit pentru prima dată apăsarea spaţiului, pierderea libertăţii şi durerea ruperii legăturii cu cei dragi. Aici am simţit din plin apăsarea închisorii şi hăul ce se deschidea în faţa noastră. Aici am suportat bătăile şi chinurile anchetei, care a durat până în luna decembrie 1948”.

Dumitru Bordeianu a descris în cartea sa şi condiţiile în care erau ţinuţi deţinuţii în închisoarea din Suceava: „celulele erau prevăzute, în dreapta şi în stânga intrării, cu tinetele pentru necesităţi şi apă, de fapt nişte putini variabile ca mărime în funcţie de celulă. În aceste condiţii, principala problemă a vieţuirii consta în persistenţa mirosului de fecale”.

Neculai Popa, în cartea „Coborârea în Iad”, a povestit cum îi altoiau securiştii pe deţinuţii politici din închisoarea din Suceava. „După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început bătaia la tălpi cu ciomagul, apoi cu bastoane de cauciuc. Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne astupe gura cu un ciorap, asemenea unui căluş. Această operaţiune se făcea tuturor, având şi scopul de umilire a celui anchetat. Când vedeau că picioarele se învineţesc şi se umflă, erai dat jos de pe masă şi, după ce erai dezlegat, te obligau să alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mişcare sângele prin ţesuturile strivite. În timpul alergării, continua bătaia cu ciomagul, cu pumnii şi cu picioarele în felul următor: anchetatorii se aşezau pe sală sau în cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o distanţă de 2 – 3 metri, iar victima era obligată să alerge prin faţa lor. Când începea alergatul, primul anchetator îţi dădea o lovitură de picior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de durere te aplecai fără să vrei în jos, cu mâna la locul unde erai lovit. În timp ce alergai încovoiat de durere, al doilea te lovea cu ciomagul în spate. În urma loviturii primite, încercai să te îndrepţi sau chiar să te laşi pe spate, timp în care al treilea anchetator îţi aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau burtă, care din nou te făcea să te apleci de durere în faţă, dându-i posibilitatea următorului să te lovească cu ciomagul de-a lungul spatelui”, a povestit Neculai Popa în cartea sa.