Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Școala Madona Dudu (azi Secția de istorie-arheologie a Muzeului Olteniei) - CRAIOVA
Școala Madona Dudu, denumire veche Școală Centrală de Fete, azi Secția de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei, este o clădire monumentală din centrul orașului CRAIOVA, situată pe str. Madona Dudu, nr. 14, vis-a-vis de Biserica Madona Dudu. În secolele XVII-XIX, terenul pe care se găsește astăzi clădirea secției de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei aparținea Bisericii Maica Precistă din Dud, astăzi Biserica Madona Dudu. Aici se afla un izvor de la care sacagii orașului se aprovizionau cu apă potabilă pe care o distribuiau contra cost în zona istorică a Craiovei. Tot pe acest teren se afla o parte dintr-un codru străvechi, din care astăzi se mai păstrează o mică porțiune, în actuala grădină Mihai Bravu. Terenul se afla la intersecția dintre mai multe mahalale din zonă. O parte din spațiu aparținea mahalalei Brândușa, dominată de biserica Sfântul Nicolae – Brândușa, de care era despărțit printr-un pârâu ce făcea legătura între pârâul din Valea Vlăicii și unul din brațele Jiului de altă dată. În fața actualei clădiri exista un podeț de lemn care făcea legătura cu mahalaua Dorobănția din apropiere, unde locuiau dorobanții, cei care apărau ordinea în Craiova și aveau și atribuții militare. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe acest spațiu s-a propus construirea de către municipalitate a unui ospiciu. Conducerea orașului Craiova, care primise prin donație acest teren, a socotit că amplasarea unui asemenea spital este neadecvată, fiind prea aproape de centrul orașului. În cele din urmă s-a decis construcția unui local pentru școală. Clădirea actuală a fost concepută la cererea Epitropiei Bisericii Madona Dudu pentru a găzdui o școală primară de băieți și fete. Edificiul Școlii „Madona Dudu” a fost construit după planurile arhitectului Francisc Billek (cunoscut drept arhitectul după ale cărui planuri s-a construit Teatrul Național din Caracal) și devizele inginerului șef al județului, Carol Litarczek, prezentate Primăriei Craiova la 12 iunie 1905. Construcția clădirii, realizată cu fonduri de la Primăria Craiova și de la Ministerul Învățământului și Cultelor, a fost încheiată în anul 1906 și inaugurată cu prilejul jubileului a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Clădirea a fost construită în stil arhitectural neoromânesc cu influențe oltenești în repertoriul decorativ. Începând cu anul școlar 1908, devine școală primară pentru elevii orfelinatului patronat de Biserica și Fundația “Madona Dudu”, care învățau carte, dar și o meserie. Cu fondurile proprii, obținute prin vânzarea de Comitetul Doamnelor Craiovene la marile sărbători de peste an a diverselor obiecte de artizanat lucrate de elevi, se asigura hrana multor elevi săraci. În timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, școala a fost devastată, așa cum s-a întâmplat cu mai multe clădiri din oraș. În urma cutremurului din noiembrie 1940, clădirea a suferit numeroase pagube materiale: „tavanul crăpat sta să cadă, coșul distrus, învelitoarea de olane distrusă ceea ce făcea ca ploaia să curgă în interior, cerdacul din partea de miazăzi s-a prăbușit, unul dintre stâlpii de zid amenința interiorul”, activitatea școlară fiind transferată pentru o perioadă până la reconsolidarea clădirii. Grav afectată, clădirea Școlii „Madona Dudu” a necesitat lucrări de reparații și consolidare. În urma ocupării sovietice a României din 1944, clădirea școlii a fost ocupată de trupele rusești până în 1946. După numirea în 1946 prin Înalt Decret Regal a dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor în funcția de director al Muzeului Regional al Olteniei, acesta a adresat un memoriu Primăriei Craiova prin care solicita pentru muzeu etajul Școlii Primare de fete „Madona Dudu”, evacuată de trupele sovietice. Odată cu desființarea de către regimul comunist a fundațiilor religioase și a școlilor particulare, clădirea Fundației „Madona Dudu” a fost preluată de către Ministerul Educației Naționale. Prin strădania lui Nicolăescu-Plopșor și a ministrului educației naționale, Ștefan Voitec (coleg de școală al lui Plopșor), ministerul a repartizat Muzeului Regional al Olteniei localul Școlii primare „Madona Dudu” din Craiova, „sala mare de la parter și întregul etaj”. La începutul anului 1948, întreaga clădire a școlii împreună cu grădina și curțile interioare au fost repartizate muzeului pentru desăvârșirea reorganizării colecțiilor și organizarea unui parc etnografic în grădina din spatele clădirii. Datorită schimbării destinației sale inițiale, de școală, clădirea a avut nevoie de numeroase modificări necesare realizării unui circuit logic petru vizitatori. Sumele necesare pentru lucrările din interiorul și reparațiile exteriorului clădirii au fost alocate de Prefectul județului, Dumitru Cumpănașu, respectiv primarul Craiovei, Ștefan Dima, și s-au ridicat la un total de 562187 lei. Inaugurarea noului sediu al Muzeului Regional al Olteniei a avut loc la 13 iunie, odată cu deschiderea expoziției documentare dedicată centenarului revoluției de la 1848. La acea dată, inventarul muzeului includea piese de mobilier, o vastă bibliotecă, exponatele secțiilor de științe naturale, etnografie, arheologie, istorie și numismatică. În 1951, la parterul edificiului s-a amenajat secția de artă, cu obiecte provenite de la Muzeul Aman. Această secție a funcționat aici până în anul 1954, când s-a mutat la Palatul Jean Mihail, iar piesele au trecut în posesia nou înființatului Muzeu de Artă din Craiova. Așadar, în această clădire au figurat inițial pentru un timp toate muzeele din Craiova, dar și Arhivele Statului. Clădirea, ce se întinde pe o suprafață de 3329 metri pătrați și pe patru niveluri de înălțime (subsol, parter, etaj și pod), este construită în stilul neoromânesc de la începutul secolului al XX-lea, cu influențe oltenești. Din punct de vedere decorativ, la exteriorul clădirii se remarcă ancadramentele de la ferestrele parterului, coloanele ce despart ferestrele duble la etaj, elementele decorative de sub cornișe, firidele cu discuri ceramice încadrate și panoul de plăci ceramice de pe fațada principală. Odată cu lucrările de consolidare, restaurare și modernizare a clădirii, s-a realizat refacerea decorațiunilor și stucaturilor interioare după mulaje prelevate anterior, s-au vopsit pereții, plafoanele și decorațiunile, respectând culorile inițiale, s-au restaurat treptele din piatră de Geoagiu, balustradele din fier forjat și mâna curentă din lemn a scării de onoare. De asemenea, în holul central au fost refăcute pardoselile din mozaic cu motive decorative și au fost restaurate ușile cu rame și tăblii din lemn. Tâmplăria exterioară, din lemn stratificat cu geam termopan, a fost executată astfel încât să contribuie la păstrarea arhitecturii clădirii.
-->
Răspunsuri
ora 10.36 - un raspuns
Mănăstirea Tismana este cel mai vechi așezământ monahal încă în funcțiune din Țara Românească. Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodița, a fost distrusă la puțin timp după construire (mai apoi s-a construit Vodița 2, unde Nicodim a revenit de la Tismana), singura citadelă a ortodoxiei noastre rămânând, timp de peste șase veacuri, Mănăstirea Tismana. Deoarece cu Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu I Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Alexandru Ștefulescu susținea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn și s-au făcut danii prin hrisov. "Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodița s-a dat și Tismanei - afirma istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia și aceluiași stareț, Nicodim". Abia după aceea a început construcția Vodiței din zid, iar sub Radu I Vodă, cea a bisericii din zid a Tismanei.
Mănăstirea Tismana (Gorj)
Mănăstirea Tismana este așezată pe un vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase, lângă gura Peșterii Sfântului Nicodim și de sub ale cărei ziduri izvorăște apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei, au vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657 și menționează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: "În adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”
Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (1310–1406) – lui îi aparține alegerea a arhitecturii și a decorațiunilor acesteia. Construcția din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu I (1377–1383) și fiii acestuia Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418).
Cuviosul Nicodim a înființat la Tismana prima școală din țară de caligrafi și copiști de cărți bisericești în diverse limbi. Tot aici a funcționat prima școală de călugări învățați dintre care se recrutau viitorii episcopi, mitropoliți, dieci pentru cancelariile domnești și boierești. Aici s-au păstrat cele mai vechi documente începând cu sec. al XIV-lea care au pus bazele istoriografiei românești. Obiecte foarte valoroase au fost duse în Primul Război Mondial la Moscova spre păstrare.
În anul 1406 a avut loc la Mănăstirea Tismana întâlnirea lui Mircea cel Bătrân cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg în încercarea unei alianțe împotriva turcilor, prezent fiind și Cuviinciosul Nicodim.[3] În 1458 mănăstirea l-a găzduit pe Vlad Țepeș, și tot aici s-a ascuns Neagoe Basarab de teama lui Mihnea cel Rău. Ulterior a fost distrusă de un incendiu și rezidită în 1542.
La 12 mai 1818 Ioan Gheorghe Caragea a orânduit spre paza mănăstirii 26 panduri. Mănăstirea Tismana a fost locul unde Tudor Vladimirescu a organizat revolta sa antifanariotă. Aici, el a lansat Proclamația de la Padeș din 22 ianuarie. Tot Tudor Vladimirescu a întărit garnizoana mănăstirii.
La Tismana, picturi murale cu o valoare artistică deosebită, executate de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, în 1564, împodobesc pronaosul; din 1732, executate de echipa Ranite Grigorie, în naos, repictată în frescă de Dumitru Diaconu, în 1766; aici s-a nevoit și înduhovnicit Cuviosul Nicodim de la Tismana (1406), de neam valah. Actuala biserică este o construcție mult schimbată din anul 1855, clădită în stil romanic, cu elemente de decorație neogotică.