Ce monumente e in poza de mai jos?
Ieri am prezenta Biserica Probota din orașul Dolhasca - jud. SUCEAVA.
Biserica Probota, denumirea veche Pobrata, este un lăcaș ortodox de cult și monument istoric, construită în anul 1530 în satul Probota, care aparţine în prezent de oraşul Dolhasca, județul Suceava, de către domnitorul Petru Rareș. Biserica mănăstirii are hramul Sfântul Nicolae - sărbătorit în fiecare an la data de 6 decembrie. Aici sunt mormintele domnitorilor Petru Rareș și Ștefan Rareș, al Doamnei Elena Rareș şi ai altor membri ai familiei domnitoare a Moldovei. Complexul bisericesc se compune din: Biserica „Sf. Nicolae”, Clisiarniţa, ruinele caselor domneşti, ruinele clădirilor din incintă, turnurile de colţ și zidul de incintă. Din anul 1993 Biserica Mănăstirii Probota, împreună cu alte şapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Humor, Moldovița, Pătrăuți, Sfântul Ioan cel Nou din Suceva, Voroneț și Sucevița) au fost înscrise pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul “Bisericile pictate din nordul Moldovei”. În anul 1391, în timpul domniei lui Petru Mușat, izvoarele vremii consemnează existenţa Bisericii "Sf. Nicolae" în Poiana Siretului. Acest lăcaş de cult era construit din lemn de stejar, fiind una dintre cele mai vechi biserici atestate pe teritoriul Moldovei. Locul unde a fost construit acest lăcaş de cult nu este cunoscut, din denumirea sa rezultând că se afla în mijlocul unei păduri. Peste câteva decenii, domnitorul Alexandru cel Bun a clădit o nouă biserică, de această dată din piatră, mai la vale, de-a lungul pârâului Probota. În această biserică, Ştefan cel Mare a îngropat-o pe mama sa, Oltea Doamna, decedată în 1465. Lăcaşul de cult a fost avariat de un cataclism, fiind reconstruit de Ştefan cel Mare. Nici acest lăcaş de cult nu are viaţă lungă, fiind dărâmat în urma unei alunecări de teren. Urmele acestei biserici se mai văd şi astăzi. Petru Rareș a zidit o biserică nouă, pe un platou care domină valea Siretului, la circa 300 metri vest de ultimul amplasament. Într-un document din 16 aprilie 1527, deci la scurtă vreme după urcarea pe tron (la 20 ianuarie 1527), Petru Rareş declara că "am zidit mănăstirea Pobrata şi am înfrumuseţat-o şi am isprăvit-o şi am miluit-o cu sate şi cu metoace". Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta uşii gotice, se află pisania scrisă în limba slavonă şi care are următorul text: "Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan Vodă cel Bătrân, a binevoit domnia mea cu buna mea voie, în al patrulea an al stăpânirii (mele) împărăteşti, a zidit acest hram întru numele arhiereului şi făcătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 oct(ombrie) 16." (1530). Se pare că domnitorul a fost îndemnat să ctitorească această biserică de către vărul său, Grigorie Roșca, care a fost şi primul egumen al Mănăstirii Probota (1527-1546) şi a devenit apoi mitropolit al Moldovei (1546-1551). În acest sens stă mărturie o scrisoare trimisă de mitropolitul Grigorie către călugării mănăstirii (în care afirmă că el a fost cel care l-a îndemnat pe Petru Rareş să construiască mănăstirea "din pajişte, cu toată înfrumuseţarea"), precum şi pomenirea numelui său în pisanie. Tot mitropolitul Grigorie l-a îndemnat pe domnitor să-şi aleagă ca necropolă Mănăstirea Probota în loc de Putna, ceea ce a provocat protestele putnenilor, care "au lătrat mult" şi l-au blestemat pe fostul mitropolit”. Potrivit mărturiilor documentare, Mănăstirea Probota a fost prădată în anul 1622 de tâlhari, care au incendiat unele clădiri din incintă şi au profanat unele morminte. În anul 1646, s-a început o serie de lucrări de refaceri şi restructurări ale ansamblului. Lucrările s-au desfăşurat în etape succesive şi au durat până spre 1680. Domnitorul Vasile Lupu a refăcut parţial zidurile de incintă, turnurile de colţ şi acoperişul bisericii şi a construit o a doua casă domnească, la sud de biserică. Biserica a fost acoperită de postelnicul Iorga, iar clisiarniţa şi turnul de către vornicul D. Şoldan. Într-un document din 12 ianuarie 1664 se menţionează că hatmanul Gheorghe Coci (fost paharnic) promisese "să direagă trăpăzăria cia di peatră şi magherniţa şi chelăriile şi să o acopere". El a reparat în 1646 numai trapezăria "iară din lotru ci-au fostu stricat nemică n-au dires", deşi călugării "au dodeit de multe ori la hatmanul să-şi istovască lucrul precum au grăit". Din cauza faptului că el nu a mai continuat reparaţiile, "s-au răsăpit şi chelăriile şi magherniţa". În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parţial zidurile de pe laturile de est şi vest şi în întregime cel de pe latura sudică). O mare parte a acestor lucrări au fost săvârşite în perioada 1676-1677 din dispoziţia mitropolitului Dosoftei Bărilă. Mănăstirea Probota a fost un valoros centru de cultură românească medievală. Aici şi-au desfăşurat activitatea patru mitropoliţi cărturari ai Moldovei: Grigorie Roșca, Gheorghe Movilă, Teodosie Barbovschi și Dosoftei Bărilă. În anul 1677, mitropolitul Dosoftei a închinat Mănăstirea Probota şi moşiile ei Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Aici s-au instalat călugări greci care nu s-au îngrijit de conservarea ansamblului mănăstiresc, nepăsarea lor ducând la degradarea în timp a ctitoriei lui Petru Rareş. Cu toate acestea, s-au efectuat unele lucrări sumare de reparaţii în 1785 şi o acoperire a bisericii în 1835. Urmare a Legii secularizării averilor mănăstireşti, domeniile şi bunurile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea Probota este desfiinţată, iar biserica "Sf. Nicolae" devină biserică parohială a satului. Clădirile din complexul monahal încep să se degradeze, iar chiliile şi locuinţele domneşti sunt mistuite de un incendiu de la începutul secolului al XX-lea. Resturile rămase sunt furate de săteni şi folosite pentru construcţia de case sau anexe gospodăreşti. După decenii în care a stat în uitare, Mănăstirea Probota a revenit în atenţia publică în 1904, când s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Atunci a fost adusă în biserică piatra de mormânt a Doamnei Oltea, mama fostului domnitor. Între anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice a efectuat unele lucrări de restaurare a bisericii şi clisiarniţei, sub coordonarea arhitectului Horia Teodoru. În anul 1986, s-au desfăşurat lucrări de consolidare a bisericii, fiind înlocuit acoperişul de şiţă cu unul nou care respecta însă formele învelitorilor tradiţionale, compartimentate ale bisericilor din Moldova, după cum apăreau în tablourile votive. În anul 1993, arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor a reînfiinţat Mănăstirea Probota, dar cu obşte de maici. S-au construit ulterior noi corpuri de chilii, clădiri administrative şi spaţii de cazare pentru pelerini în afara incintei mănăstireşti. În prezent, Mănăstirea Probota are în proprietate 25 ha teren arabil, 3 ha de livadă, o grădină de zarzavat şi o gospodărie anexă cu păsări şi animale. În cadrul mănăstirii funcţionează un atelier de pictură (unde se pictează icoane pe lemn şi se încondeiază ouă) şi unul de croitorie (în care se confecţionează haine monahale doar pentru personalul mănăstirii). Maicile de aici desfăşoară o activitate socială concretizată în oferirea de mâncare caldă unor bătrâni şi familii nevoiaşe din satul Probota sau în ajutor acordat copiilor din familii cu probleme la rezolvarea temelor şcolare. Biserica "Sf. Nicolae" este o capodoperă a arhitecturii medievale româneşti şi se remarcă prin silueta elegantă, bogăţia de forme şi elemente arhitecturale, rafinamentul artistic, măiestria şi complexitatea ornamentaţiei, ca şi prin strălucita execuţie a picturilor care redă cu naturaleţe şi realism zbuciumul sufletesc al personajelor. Biserica este construită din piatră brută, cu asize de câte trei rânduri de cărămidă, dispuse orizontal. Planul construcţiei este triconc, după tradiţia bizantină. Biserica este susţinută de 7 contraforturi: două se află în colţurile exonartexului (pridvorului), câte două încadrează cele două abside laterale şi un picior de contrafort susţine absida altarului. Absidele laterale sunt pentagonale şi încadrate de câte două contraforturi, iar absida altarului este heptagonală. Absidele sunt împodobite cu arcade oarbe, având deasupra lor două rânduri de ocniţe (mari şi mici). Ocniţele mari se întind de la o absidă laterală la celalaltă, pe când ocniţele mici se prelungesc până în dreptul pridvorului. Acoperişul bisericii este din şindrilă şi a avut două boltituri mici la capete. Ulterior, acoperişul a fost înălţat, boltiturile au fost suprimate, acoperişul turlei a fost făcut ţuguiat (anterior era boltit), iar deasupra altarului a fost înălţat tot un acoperiş ţuguiat. Deasupra naosului se află o turlă octogonală zveltă cu patru ferestre dreptunghiulare în cele patru puncte cardinale, aşezată pe două rânduri de baze stelate suprapuse şi sprijinită de patru contraforturi mici pe laturile oarbe. Deasupra arcadelor duble se află un rând de ocniţe. În interior, biserica este împărţită în cinci încăperi: pridvor, pronaos, încăperea mormintelor, naos şi altar. Toate aceste încăperi (cu excepţia altarului) sunt separate prin ziduri groase. La început, în pridvor se intra prin două uşi. În timp, însă, uşa de pe peretele nordic a fost zidită, rămânând în funcţiune numai uşa de pe peretele sudic. Pridvorul are formă dreptunghiulară şi este luminat prin opt ferestre înalte realizate în stil gotic şi amplasate patru pe latura vestică, două pe latura sudică şi două pe latura nordică. Deasupra pridvorului se află o boltă semicilindrică. În pronaos se intră printr-o uşă în stil gotic. Pronaosul este dreptunghiular şi luminat prin patru ferestre în stil gotic (câte două pe pereţii de nord şi de sud). Încăperea mormintelor are o boltă semicilindrică şi este luminată prin două ferestre dreptunghiulare (una pe peretele nordic şi una pe cel sudic). Naosul are două abside semicirculare în interior şi pentagonale la exterior. În fiecare absidă laterală se află o fereastră dreptunghiulară (de dimensiuni egale cu cele din încăperea mormintelor). Deasupra naosului se înalţă turla cilindrică în interior şi octogonală la exterior. Absida altarului este decroşată faţă de restul construcţiei, existând cele două nişe (proscomidiarul - la nord şi diaconiconul - la sud). În axul absidei se află o fereastră dreptunghiulară identică cu cele din naos şi încăperea mormintelor. Biserica a fost pictată în frescă în stil bizantin atât în interior, cât şi în exterior. Numele meşterilor nu se cunosc. Picturile din interior datează din vremea domniei lui Petru Rareş, dar ele s-au păstrat originale doar în pridvor şi pronaos. Cu prilejul reparaţiilor din 1844, picturile din încăperea mormintelor, naos şi altar au fost refăcute grosolan de către meşteri care au respectat totuşi planul iconografic iniţial. Biserica este înconjurată de ziduri groase ca de cetate, care închid o incintă aproape pătrată cu laturile de aproximativ 90 metri. Zidurile sunt construite din piatră de râu şi au o înălţime de 6 metri şi o grosime de 1-1,10 metri. Ele sunt prevăzute cu metereze şi creneluri. Zidul vestic este sprijinit la exterior de un contrafort amplasat aproximativ la jumătatea laturii. În zidul de pe latura sudică a fost construită o portiţă secretă mică din lemn masiv. Aceasta se afla lângă chiliile mănăstireşti. Pe latura estică se află trei turnuri pătrate (două la colţuri şi unul în mijloc) legate între ele printr-un drum de strajă. Turnul de pe mijlocul laturii estice serveşte şi ca poartă de intrare în incinta mănăstirească.
-->
Răspunsuri
ora 12.39 - 3 raspunsuri
Biserica armeană Sf. Grigore Luminătorul , Tulcea.
Biserica armeană Sf. Grigore Luminătorul se află pe strada Concordiei, nr. 2, Tulcea.
Biserica a fost ridicată în anul 1885, având arhitectura în formă de cruce în exterior şi de navă în interior. În al doilea război mondial, biserica a fost bombardată şi la renovare i s-a schimbat întrucâtva arhitectura exterioară.
A fost de asemenea grav afectată în urma cutremurului din 1977, când au apărut crăpături foarte mari ce puneau în pericol stabilitatea zidurilor. În acelaşi an, printr-o convenţie care s-a semnat între Biserica Armeană din România (cu sediul la Bucureşti) şi Biserica Ortodoxă Română prin Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării de Jos, s-a stabilit repararea bisericii şi darea în folosinţă cultului ortodox român. În cimitirul bisericii se găsesc câteva pietre funerare armene, cu inscripție de limba armeană veche.
Biserica armenească Sf. Grigore Luminătorul Tulcea
Situată pe str. Concordiei nr. 2, în zona vechiului „cartier armenesc”. La 1830, se construise un paraclis de zid, acoperit cu olane, dărâmat în 12 aprilie 1882 pentru a se pune temelia unui nou locaș de închinare la 20 aprilie același an*.
Construită de comunitatea armeană din orașul Tulcea sub formă de corabie în interior și de cruce la exterior. Cf. aceluiași autor, locul pe care s-a ridicat biserica a fost donat de fam. Garabetian în anul 1883, lucrările de construcție au durat trei ani și au fost începute sub coord. fruntașilor comunității armene, Hampartum Garabetian, Simon Meldovian și Mihran Caragcian. Biserica a fost sfințită în timpul preotului Vartan Balian.
La anul 1906, biserica armeană funcționa cu un preot și avea 439 de credincioși.
Locașul este păstorit de preoți armeni până în anul 1937.
Bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial și renovată, arhitectură exterioară suferind unele modificări. În anul 1977, după cutremur, biserica trece sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.
Sfințită la 18 februarie 1979 de P.S.Epifanie Norocel Tomitanul, episcop-vicar.
Pictură murală în frescă executată de pictorul Adrian Botea.
Șirul cronologic al preoților armeni: Vartan Balian, Erum Voschian, Herhont Papazian, Haciadurian, Manuc Ealgian, transferat la București în 1937, slujbele oficiindu-se o dată pe luna de un preot din Brăila. Epitropi: Leon Garabetian, Tacor Hacian, Chevarc Garabetian, Ștefan Vartanian, Aprian Meserian, Margos Parseghian, Garabet Vartanian, Bedros Vartanian, Digran Isaian, Alex. Demegian, Gh. Gaspar, Rujeu Bodrughian, Kircar Zaharian. Slujitorii români ai locașului: Ene Lefter, preot paroh din 1 aprilie 1978, pr. Stan Gheorghe (preot ÎI din 1.08.2002), diacon Eugen Caragata.
În curtea bisericii se află cinci morminte despre care se presupune că sunt ale preoților armeni, cu inscripții în limba armeană veche pe placă de marmură, nedescifrate încă. Pe plăci sunt înscriși anii 1848, 1858, 1860, 1862. Pe un soclu de la un al șaselea mormânt sunt menționați anii 1850 și 1876. Pe placă celui de-al șaptelea mormânt pare a fi inscripționat anul 1866.
* Tavitian, Simion. Armenii dobrogeni în istoria și civilizația românilor, Constanța, Ex Ponto, 2004, p.34
sursa: prof. Lelia Postolache