Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat fosta școală primară din Săliște - SIBIU.
Școala română greco ortodoxă din orașul Săliște, județul Sibiu, denumire actuală - Liceul Tehnologic “Ioan Lupaş, este o instituție școlară mai veche de 400 de ani, cu statut de monument istoric și cu o tradiție foarte îndelungată. Aceasta e una din cele mai vechi şcoli româneşti din toată Transilvania (a doua după cea din Scheii Braşovului). La începuturi, a fost şcoală „de bucoavnă”, pe lângă biserică, având un carcater religios, dar neslujind exclusiv interesele bisericii pentru că era considerată a satului, a obştii, pentru că însăşi biserica era a satului. Atestarea şcolii, din anul 1616, ne dovedeşte că în Sălişte şi în jurul ei existau mulţi oameni (bărbaţi) care ştiau mânui condeiul şi cunoşteau slova cărţii. Documentul de la 1616, aflat la Arhivele naţionale de la Sibiu descrie o realitate deja existentă; şcoala nu a luat fiinţă atunci, în 13 decembrie 1616, când este datat actul, ci înainte de această dată. Odată ce a apărut, şcoala a continuat să existe secole de-a rândul. Un document deosebit de important din 1809, păstrat în Biblioteca Academiei, este un contract încheiat între Daniil, fiul preotului Ştefan Popovici, dascăl în sat şi comuna Sălişte. Condiţiile înscrise în acest contract arată de fapt cum funcţiona şcoala la acea vreme: „Dascălul Daniil să înveţe copiii, în fiecare an, de la 1 noiembrie până la sfârşitul lui aprilie şi deoarece nu există încă un edificiu şcolar, i se va închiria o casă în apropierea bisericii. Plată va primi 100 florini pe an, iar fiecare copil va aduce zilnic un lemn pentru încălzirea şcoalei, iar pentru întreţinerea învăţătorului acesta va primi de la fiecare copil sâmbăta câte un creiţar. Înainte de Paşti va fi dator să dea un examen public cu copiii înaintea directorului şcolar George Haines şi a conducătorilor satului”.Apărută sub aripa ocrotitoare a bisericii, (mai târziu ca şcoală confesională recunoscută oficial), susţinută mult timp de aceasta, şcoala primea subvenţii și din partea comunei, dar conducerea, deciziile în legătură cu numirea învăţătorilor, sau privind cheltuielile şi veniturile erau în seama Comitetului parohial. Până în anul 1821 şcoala nu a avut local propriu, construit cu destinaţie pentru şcoală. Casele închiriate în acest scop au fost:
- pe strada Piaţul vechi, proprietatea lui Nicolae Fanea;
- pe strada Între râuri, proprietatea lui Dumitru Herța
- pe strada Luncii, proprietatea lui Dumitru Oprea Borcea;
- în Piaţul Mare la nr. 1279, proprietatea lui Stan Beju;
- pe Strada Mare, proprietatea lui Dumitru Chipară
În anul 1821, s-a cumpărat cu bani din lada Bisericii mari „o ocină de casă” de la Oprea Criştiu şi alta de la Maria Creţu (Creţoaie) vecine cu cimitirul Bisericii mari. Pe acest teren s-a construit în 1821 primul edificiu şcolar, pe un singur nivel cu patru săli de clasă şi o săliţă, aceasta din urmă pentru învăţători (cancelaria), înspre biserică. Construcţia avea două faţade, una spre strada şcolii, spre vest, (ferestrele de pe această faţadă au fost astupate la renovarea din 1963), iar cealaltă spre „progadia bisericii”, spre sud. Un exemplu de „jertfă pentru şcoală”, este cel al preotului Ioan Neamţu Samoilă, care a pus fundamentul primului local de şcoală şi a dat ajutor cu carul şi cu boii la construirea lui. Când a văzut însă că banii satului nu ajung pentru acoperirea „edificiului şi-a vândut carul şi boii şi a acoperit şcoala pe cheltuială proprie. Drept recunoştinţă, oamenii au pus de i s-a zugrăvit chipul pe edificiul şcoalei”. Dacă înainte era un singur învăţător în comună, după construcţia şcolii de lângă Biserica mare, funcţionau doi învăţători la această şcoală. Numărul copiilor ce doreau să se înscrie la şcoală era însă „tot mare” şi au trebuit găsite soluţii. S-au făcut donaţii pentru şcoală, de către oameni care preţuiau ştiinţa de carte. Înainte de momentul, crucial pentru şcoală, al construirii unui local propriu şi încadrarea a patru învăţători, învăţătorilor care nu erau localnici li se asigura „cvartir”, adică locuinţă şi lemne şi un salariu mai mare, până la 300 de florini. Erau preferaţi aceşti învăţători pentru că erau calificaţi. Alegerea învăţătorilor se făcea de către consiliul parohial. Anul 1865 este unul important pentru şcoala din Sălişte deoarece, în 13 aprilie 1865, prin adresa nr. 231/1865, Mitropolia gr. or. a Românilor din Transilvania şi Ungaria, comunică protopopului de Sibiu, Ioan Hania, care păstorea şi peste Sălişte, că şcolii de aici „i s-a împărtăşit dreptul de publicitate, fiind împuternicită a da testimonii valide de stat”. Este actul prin care şcoala devine şcoală capitală normală cu patru clase şi totodată actul de numire a învăţătorului Mihail Stoica în funcţia de director. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şcoala primară funcţiona cu patru clase, de băieţi şi „băete” (1880). Părinţii copiilor plăteau o taxă care se numea didactru, colectată într-un Fond şcolar de unde se achitau salariile învăţătorilor. Girantul acestui Fond era directorul. Veniturile şcolii erau mici, biserica asigurându-i cu greu cele necesare. Pentru dobândirea unui venit sigur care să-i garanteze funcţionarea, săliştenii au înaintat în 1822 o cerere „drept la înălţatul Împărat […] despre aceea ca venitul târgului din Sălişte şi pe timpul viitor să se rânduiască spre înzestrarea şcoalei noastre a satului […] suntem siliţi a ne ruga ca să binevoiască a ne da îndreptare […] cât nu cumva să se întâmple, ca pentru lipsa traiului vieţii a dascălului sătesc, învăţătura pruncilor noştri celor mulţi să pătimească”. Sunt de remarcat expresiile „şi pe timpul viitor” şi „pruncilor noştri celor mulţi”. Prima sugerează ideea că şi înainte vama târgului era în folosul şcolii, iar a doua spune despre numărul mare de copii ce urmau şcoala. Probabil această cerere se reînnoia şi se obţinea mai greu, pentru că în anii 1840 şi 1841 un grup de sălişteni, printre care şi epitropul Dumitru Borcea, a mers de trei ori la Viena, la împăratul Ferdinand I, ca să obţină vama târgului pentru şcoala din Sălişte. Au obţinut definitiv acest drept ce l-au cerut şi, prin documentul semnat de „Fernandus Primus Austria Imperator”, din acel an vama târgului săptămânal, sau a târgurilor de peste an, pe care avea dreptul să le organizeze comuna Sălişte, era strânsă în „lăduţa târgului”, care era efectiv o lădiţă încuiată, cu care se umbla prin târg (prin piaţa săptămânală). Vama (taxa de piaţă) era pusă în această lădiţă, printr-o deschizătură, apoi ea se deschidea la biserică faţă de mai mulţi „bărbaţi de încredere”, venitul era contabilizat şi se cheltuia numai pentru şcoală. „Vama târgului” intra încă în bugetul şcolii şi în anul 1935! Colectarea vămii târgului în folosul şcolii a încetat la 1 aprilie 1948 după cum se vede dintr-un proces verbal încheiat la primărie la acea dată. Se încheia astfel o perioadă de peste 120 de ani, în care şcoala a folosit vama târgului pentru bunul ei mers. Un alt venit al şcolii era „Discul”, bani ce se strângeau în biserică în timpul slujbelor; de fapt banii din al doilea disc. Prin toate mijloacele, săliştenii susţineau şcoala, implicându-se direct, ca într-o chestiune proprie. Lăsată la mâna autorităţilor, de multe ori de-a lungul anilor, şcolii i-au lipsit cele necesare, ea fiind o sarcină pentru aceştia şi nu un crez. S-au făcut apoi lucrări de modernizare şi construcţii noi impuse de creşterea numărului de copii care frecventau şcoala. Examenul de sfârşit de an cuprindea probe scrise şi orale la limba română şi matematică, probe orale la celelalte materii şi probă practică la îndeletniciri practice (executarea unei lucrări care se poate termina într-o oră), din programa ultimelor trei clase. Durata examenului era de la ora 8 la ora 12, când aveau loc „lucrările scripturistice” şi de la 2 la 6 p. m., maxim 25 elevi pe zi. Încheierea anului şcolar se făcea duminica în biserică. După serviciul divin urmau poezii, cântări patriotice, discursuri, cronica anului şcolar prezentată de directorul şcolii. După masă, în curtea şcolii, se executau jocuri şi „exerciţii gimnastice” şi jocuri naţionale. Asista numeros public şi autorităţile locale. Era de fapt cea mai severă inspecţie, aceea din partea autorităţilor locale şi a publicului. Se mai pot spune încă multe despre istoria şcolii din Sălişte. A fost apreciată de mari personalităţi ale timpului, de foşti elevi sau dascăli. Istoria şcolii din Sălişte este o mică parte din istoria Transilvaniei, cu idealurile căreia se confundă şi la ale cărei evenimente se alătură. Numele actual al instituției – liceu este dat de unul dintre cei 12 academicieni pe care i-a dat şcoala din Sălişte: Ioan Lupaş. Acesta a fost istoric, profesor , om politic şi preot. S-a născut la Sălişte pe 9 august 1880 şi a decedat la 3 iulie 1967. Astăzi Liceul Tehnologic “Ioan Lupaş” Sălişte îşi urmează destinul pentru a fi la înălţimea trecutului. Aici se găsesc copii/elevi care învață în ciclurile de învățământ primar, gimnazial, liceal și profesional.
-->
Răspunsuri
ora 11.22 - 4 raspunsuri
Biserica catolică din com. Şandra, jud. Timiş (1833)
Pe zi ce trece sunt constant impresionat de documentarea oferită de Ioan Muntean la majoritatea întrebărilor supuse atenţiei noastre. Dar parcă azi s-a întrecut pe sine! Un loc "uitat" de lume, cu o asemenea istorie...
Pentru azi, răspusul meu e evident: Biserica romano-catolică din comuna Şandra (germană Alexanderhausen, Schandern, în dialectul şvăbesc Schanderhaas, maghiară Sándorháza, jud. Timiş, 1833
Biserica Catolică (romano-catolică) din Şandra, Timiş
Dacă traversezi Şandra de la Est la Vest, ori de la Nord la Sud, întâlnești oricum figura zveltă, maiestuoasă, cu două turnuri baroce, a Bisericii Catolice care se înalta spre ceruri chiar din mijlocul așezării. Biserica s-a ridicat în anul 1833, împrejurul unei cruci înfipte în pământ în locul în care, mai apoi, în construcția deja ridicată va sclipi discret, timp de 175 de ani, luminița, numită ”Lampa veșnică”, din față altarului.
Sfințirea a avut loc în 1836, fiind dedicată Sfântului Papa Martir Alexandru, sărbătorit anual la dată de 3 mai, zi în care de drept este Hramul bisericii.
Ridicarea bisericii are strânsă legătură cu nașterea localității Sandra. ”În dată de 1 ianuarie 1833, episcopul Alexander Alagovici, de la Episcopia Zagreb, acceptă rugămințile mai multor oameni nevoiași catolici de origine germană din satele vecine Pakat-ului, pășunea pe care azi este Sandra, care nu aveau un loc de casă, și le permite întemeierea unei așezări. Această primește numele de Alexandria, în germană Alexanderhausen, în maghiară Sandorhaza iar în română Şandra. Stema episcopului Alexander Alagovici se poate vedea, până în ziua de azi, pe fațada bisericii, între cele două turnuri, sub formă unei pălării episcopale cu franjuri peste însemnele sale".
Puţină lume însă ştie că a mai existat un sat rotund în Banat. Iniţial şi Şandra - localitate aflată la 34 kilometri de Timişoara, la 32 kilometri de graniţa cu Serbia şi 36 kilometri de graniţa cu Ungaria - a fost un sat rotund.
Construcţiile ulterioare au mărit localitatea, aşezământului fiind făcut după canoanele aşezărilor din Imperiul Austro-Ungar, cu străzi drepte şi perpendiculare. Fotografiile realizate din Ballonny - singurul balon cu aer cald din zona de vest, scoate la iveală cercul perfect realizat în jurul bisericii romano-catolice. Satul a luat fiinţă în anul 1833 sub denumirea de Sándorháza – „casa lui Şandor”- după numele episcopului romano-catolic de Zagreb, Alagovics Sandor, care era proprietarul terenurilor din această zonă.
Când romanii spuneau „(…) quando cadet Roma, cadet et mundus” („când cade Roma, cade și lumea”), uitau de un alt gen de moarte, mai puțin spectaculoasă dar tot așa de neagră și, poate, chiar mai tristă: cea a uitării. Îți aduci aminte de asta privind biserica din centrul Șandrei (Timiș), din inima localității – mai mult, inima localității nu s-a rătăcit din întâmplare, căzând, cadastral, aici, ci așa a fost gândit totul – ca lumina locului, caput mundi, să fie, programatic, aici: candelabrul bisericii acesteia să fie locul unde se întâlnesc axele așezării. Și, pentru multă vreme, așa a fost…
Oare câți dintre locuitorii Șandrei mai știu povestea candelabrului din biserică, locul de unde a pornit totul?… Probabil, puțini. Tendința spre facil a oamenilor a creat o altă poveste, cum că pălăria ce aduce faima bisericii e în amintirea momentului când episcopul a acoperit ce era de acoperit, când o femeie a căzut cu poalele în sus… Atâta doar că episcopul nu era toată ziulica aici, ci în Zagreb, iar pălăria… are cu totul altă poveste, cu tot cu ineditul real: este parte din heraldica oricărui episcop catolic, atâta doar că este… necanonică. O să vedem mai jos de ce.
Aleksandar Alagovic s-a născut în 1760 și a fost numit episcop de Zagreb în 1830. A murit în 1837. În cei nu foarte mulți ani în care, datorită unui schimb de pământuri, a fost ierarh și peste o zonă din Banat, a hotărât ridicarea unui sat nou, pe care, azi, îl numim Șandra.
Preotul romano-catolic al locului (și al altor patru locuri de prin preajmă, pentru că așa este, acum, aici) este părintele Bonaventura Dumea. Ne întâlnim în fața bisericii despre care urma să vorbim, într-o zi rece și mohorâtă, și, la intrarea în biserică, constatăm că în navă poate fi chiar mai frig decât afară. Pardoseala este udă, deși nu este zi de duminică, și-mi spun că oamenii s-au deranjat să spele pe jos pentru că așteptau oaspeți. Preotul mă contrazice cu tristețe – e condens, zona mustește de apă, biserica e pusă în curba drumului și, în lipsa unui șanț colector, apa asaltează edificiul sub toate formele. Dar, cine știe, poate Primăria va rezolva acest neajuns… Deși, de câte ori am sunat pentru asta, primarul m-a ocolit ca dracul tămâia.
Primesc următoarele date: în 1 Ianuarie 1833, episcopul Alexander Alagovic, de la Zagreb, ratifică, la Bratislava, tratatul de întemeiere a localității Alexandria (o denumire adaptată de germani ca Alexanderhausen, de maghiari ca Sandorhaza, și de români ca Șandra), cu de 140 familii provenite din satele învecinate – Bulgăruș, Grabaț, Lenauheim,B iled, Variaș – din comitatul Torontal. ”În 1836 are loc întemeierea Parohiei Romano Catolice Șandra și, probabil, începe clădirea bisericii baroce parohiale cu două turnuri, în centrul noii localități, înconjurată de un larg teren amenajat și numit de localnici ”rondel”, biserică având ca patron ocrotitor pe Sf. Alexandru, a cărui icoană e așezată deasupra altarului principal. În exterior, între cele două turnuri, se află, desupra intrării principale, emblema episcopului Alexander, cum este specific oricărui episcop catolic” – mai spune preotul. Interesant este și că, în 1842, în sat erau 1231 germani și 16 sârbi și români.
De la satul de germani care a fost construit astfel încât axul drumurilor principale să treacă exact pe sub candelabru (nu e, totuși, clar dacă e vorba despre candelabrul navei sau despre cel mic, din zona altarului) la starea de acum, cu biserica furată, igrasioasă și în care calcă tot mai puțini oameni, a trecut o istorie cu răsuciri ce nu erau de bănuit, atunci, la început. Acum, cam cinci persoane vin la slujba de duminică, deși cei botezați, din sat, la romano-catolici ar fi vreo 50. Contribuția la cult mai vine de la 10 oameni. Și, deși cimitirele, ambele, ale Șandrei, sunt ale Bisericii Romano-Catolice, ortodocșii încasează banii de la familiile celor care sunt înmormântați acolo – situație ce, poate, ar putea fi mediată de primar sau, dacă nu se poate rezolva local, atunci va trebui întrebat mitropolitul Selejan despre starea lucrurilor…
„Un suflet e mare cât o dieceză”
„Hemoragia a început cu războiul – spune preotul – morți, deportați în Siberia, la mine de cărbuni… Cândva, la începutul anilor 40 din secolul trecut, erau cam 2500 de germani la Șandra. Apoi, prin 1988, erau 1300”. Îl întreb dacă se merită să alerge între cinci sate, duminica, să țină slujba, și când crede că se va pune lacăt pe biserică. Răspunsul, pe care părintele Dumea îl atribuie lui Francois de Sales, episcop de Geneva și, mai apoi, sfânt – și el, un Bonaventura, după botez – este frumos: ”Un suflet e mare cât o dieceză”. Așadar, poarta pe care preotul o deschide măcar duminicile, de 30 de ani, deja, va mai primi credincioși încă o vreme, și de acum.
Preotul Bonaventura Dumea vine de pe malul Siretului, dintr-o localitate catolică și a crescut pe lângă franciscani. A învățat germana la școală, apoi a prins pe drum – la Alba Iulia, la studiile superioare, apoi prin locurile unde a mai fost preot. A prins Șandra și înainte de Revoluție și o știe și acum, când, în biserica udă la pardoseală lipsesc statuile altarului ( cele șase au fost furate, la scurt timp de la Revoluție, de către un grănicer care le-a trecut granița, și care a scăpat basma curată), statuile laterale și chiar și porțile de la cimitir…
Ține slujba în limba română, acum, și, de vine cineva dincolo de persoanele obișnuite, o dublează și cu germana, sau chiar cu maghiara. Totuși, până acum nu a fost duminică să nu vină nimeni. Încă…
Întreb când a fost ținut ultima dată un botez, aici. Preotul spune că acel copil, ultimul botezat, este deja în clasa a IV-a, acum. Asta înseamnă nouă-zece ani… Mă întreb ce fel de ore de religie o fi făcând acel copil la școală. Și cum se învață catehismul, pentru cele cinci sate, acum… Nu o spun cu voce tare. Sunt evidențe.
În 3 mai este ziua Sf Alexandru – dar care e acest sfânt, nu mi-e clar, cum, după reprezentarea de la altar, el trebuie să fi fost papă (se vede acoperământul papal, cu trei coroane suprapuse) precum și să fi murit ca martir, din cauza unei frunze de palmier care apare în pictură. Căutând date, înțeleg că nici istoricilor nu le este clar dacă Papa Alexandru I a fost și martir sau dacă e un alt martir cu numele acesta, al cărui cult s-a contopit cu cel al papei. Oricum, pictorul a considerat util să pună ambele simboluri, aici.
Frumos este că s-a hotărât ca data aniversară pentru toată comuna să fie 3 mai, în semn de respect pentru cei care au întemeiat această localitate, și care, pentru cea mai mare parte a istoriei locului, au sărbătorit la 3 mai. Teoretic. Pentru că, practic, preotul spune că sărbătoarea, fiind în timpul în care era mult de muncă, presupunea doar o mică slujbă, târgul și marile manifestații ale comunei fiind amânate de către autoritățile austriece pentru toamnă.
Tot frumos este că, acum, ”pe stil nou”, la această aniversare a Șandrei vin și ortodocșii, și neoprotestanții, și toți cei care se simt legați cu inima de Șandra, și se umple, iar, biserica, așa cum nu mai reușește să o facă vreo simplă duminică…
Heraldică „personalizată”
Acum este timpul discuției și legat de pălăria cu ciucuri de afară, de pe acoperiș, dintre turle. Sub mitră și toiag arhieresc avem simboluri heraldice despre care nu știu nimic, dar am o problemă cu ciucurii. Pălăria e însemnul ierarhului, dar ciucurii sunt, aici, în număr de opt, pe fiecare parte, ceea ce nu e reglementar, pentru episcopi fiind stipulat clar, din 1832, că ar trebui să aibă șase ciucuri pe fiecare parte. Unul dintre ierarhii catolici cu care vorbesc despre acest lucru spune că probabil au căzut câțiva. Totuși, vorbim despre un episcop, nu un arhiepiscop, care ar fi avut 10 ciucuri. Interesant și ciudat – oare cum au ajuns acolo cei doi ciucuri în plus, de fiecare parte? În mod cert, încă o istorie, și aici, dar care, poate, nu va mai fi spusă niciodată…
„Fără biserică, Șandra nu ar fi o localitate ci doar o adunătură de case” spune preotul Bonaventura Dumea, vorbitor de câteva limbi, cunoscător de istorie, om înțelepțit de școli și de ani dar resemnat cu prezentul comunității, dorind, totuși, mai binele posibil pentru biserica lui – stăvala apelor și a jecmănirilor… Într-un spațiu care a fost ecumenic ca o valență a firescului, avându-l ca mitropolit ortodox pe ÎPSS Nicolae Corneanu, era firesc ca toate cultele să poată trăi frățește sub soare. Uneori, însă, istoria modernă aduce aminte că și Cain și Abel au fost frați…
Nu doar apa acoperă pardoseala lunecoasă a bisericii. E cumva ca o mâzgă a tristeții, aici, ca mai tot de pe unde au plecat germanii – biserica romano-catolică, ce poate rivaliza cu o catedrală mai mică, are cheie ce se învârte aproape fără sunet sub clanța de metal croit în altă epocă. Nu doar căderile spectaculoase omoară locuri și tradiții. Ci și picătura chinezească, ce împuținează tăcut și sigur o populație cândva înfloritoare, ajungând ca felul de a face cruce sus-jos-stânga-dreapta să fie considerat, de către unii eretic sau, în cel mai bun caz, ca la Șandra, să se ducă încet, pe Apa Sâmbetei, care surpă tot.
Biserica Catolică din comuna Șandra, județul Timiș.
S-a construit în anul 1833, în stil baroc. Sfințirea a avut loc in 1836, fiind dedicată Sfântului Papă Martir Alexandru, sărbătorit anual la data de 3 mai, zi în care este Hramul bisericii.
Să urăm Bun venit, doamnei GEORGETA ȘALGĂU!
Mulțumesc! Mă bucur că v-am regăsit! :)
Mă bucur şi eu că devenim mai mulţi, doamnă Georgeta bine aţi venit printre noi, încă sper în revenirea celor care fătă motiv s-au retras (unul care mă fascina cu desenele lui online ale monumentelor am înţeles că deocamdată are probleme cu contul său, sper să se rezolve).