Ce monument e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Palatul Agriculturii din BRĂILA.
Situat pe Calea Călărașilor, la numărul 52, impozantul Palat al Agriculturii este unul dintre frumoasele edificii care, de-a lungul anilor, au constituit un motiv de mândrie pentru orașul dunărean Brăila. Lucrările de construcție ale Palatului Agriculturii din Brăila, important edificiu în stil neo-românesc în care a funcționat aşa-numita bursă europeană a grâului, au fost începute în anul 1923 și finalizate în anul 1929. Clădirea a fost ridicată de arhitectul Florea Stănculescu la sugestia prefectului din acea vreme, Şerban Răducanu, cu sprijinul ministrului de atunci al agriculturii, Alexandru Constantinescu, pentru a reuni toate instituţiile din oraş subordonate Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Arhitectural, imobilul se mândrește cu toate toate elementele caracteristice stilului neoromânesc: foişor cu arcade semicirculare, loggia, pridvorul, panourile decorative în relief, coșurile înalte, acoperișul în patru ape, individualizat pentru fiecare corp al clădirii. Structural, a fost gândit pentru a avea atât funcții administrative, pentru activitatea instituțiilor, dar și pentru a găzdui întruniri şi conferinţe. Cele 122 de încăperi sunt dispuse pe patru niveluri: subsol, parter şi două etaje, cu un corp principal și două corpuri laterale. Printre instituțiile care și-au desfăşurat aici activitatea s-au numărat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila. Tot aici au fost locuințele directorului Camerei de Agricultură și șefului Serviciului Agricol. În perioada interbelică, în Palatul Agriculturii a funcționat și un mic muzeu. Una dintre legendele legate de clădire este cea conform căreia rușii care și-ar fi stabilit aici cartierul general după cel de-al doilea Război Mondial ar fi îngropat, în fața edificiului, statuia ecvestră a regelui Carol I. Pentru a verifica acest zvon au fost demarate, de-a lungul timpului, o serie de săpături și căutări cu aparate cu ultrasunete, dar nu a fost descoperit nimic care să susțină legenda. Sursele istorice indică totuși faptul că, în fața Palatului, nu a existat o statuie ecvestră ci doar bustul ministrului Agriculturii care a pus piatra de temelie a clădirii.
-->
Răspunsuri
ora 11.08 - 2 raspunsuri
Biserica din Bunești (Braşov)
Înaintea bisericii actuale, situată în mijlocul satului și care a trecut de 100 de ani, există că lăcăș de închinare pentru ortodocșîi din Bunești, mică biserica de lemn, construită în afară satului, pe un deal, prevăzută cu turn și clopot. Păstorea obștea satului pe atunci părintele Nicolae Vatasan. Venise că preot al satului în 1832 și se angajase de la început în a înzestra mică biserica cu icoane, toate de sticlă, cumpărate de la popreni, cu cărți de cult cumpărate de el (Cazania, Liturghier, Molitvelnic), cu sfeșnice primite în dar de la biserica din Zoltan (Mihai Viteazul). Era fiul preotului Gheorghe Vatasan, din Archita vecină, de care ținuse până atunci Bunestiul, că filie. De la venirea să, deci din 1832, obștea românilor ortodocși bunesteni se constituie că parohie de sine stătătoare, având, la rândul ei că filie, satul Roades. Situația este aceeași până astăzi.
Părintele Curta are cuvinte frumoase despre inaintasul sau, caracterizându-l că "un preot harnic, atât în ale parohiei, cât și în ale sale proprii".
El a fost acela care, împreună cu parohienii săi, au fost nevoiți să se refugieze în locuri ascunse și ferite, în iarnă dintre anii 1848 și 1849, de teamă urgiei sălbatice, dezlănțuită de ungurii și secuii cuprinși de ura. Era mereu în activitate, energia să fiind recunoscută. Sfârșitul i-a fost legat de o întâmplare neobișnuită. Tocmai zidea în rând cu zidarii săși care construiau o casă în sat și a venit o ploaie puternică, care a pornit dintr-o dată pâraiele ce amenințau să umple valea. Părintele a dat fugă cu hârlețul în mâna să vadă dacă nu e nevoie de vreun șanț în fundul grădinii, pentru că apă să nu sape pământul. Apă era învolburată, vârtejul puternic, părintele a implantat hârlețul în pământ, a amețit și a apucat în apă. Era bun înotător, dar era îmbrăcât cu zechea lungă, așa că n-a putut scapă, apă l-a dus și l-a vărat pe sub pod, lovindu-l cu capul din grindă în grindă. Oamenii l-au scos cu greu din apă, agățându-l cu cârligele de zechea cea lungă. Și-a revenit târziu, a cerut să vină un preot, s-a spovedit, s-a împărtășit și a murit după trei zile. Era în 4 iunie 1868. L-au plâns cei zece copii ai săi, dintre care șapte erau necăsătoriți, l-a plâns întreagă parohie.
Din 1868 și până în 1872, Bunestiul a fost dat în grijă preoților vecini. Printre aceștia era și fiul preotului răposat, paroh în Zoltan, Gheorghe N.Vatasan. în 1872 este numit preot stabil pe seama parohiei Bunești cel de-al doilea fiu al regretatului părinte, Ioan Vatasan, om cu bună pregătire, dar mândru și comod. Nu semăna deloc cu harnicul și neobositul sau tată. A renunțat la filie, și, spune părintele Curta "din prea multă comoditate a ajuns de nu avea de mâncare". A plecat din Bunești în 1875, dar s-a întors peste un an, cu rugămintea de a fi primit înapoi. Bunestenii nu l-au mai primit. A ajuns în cele din urmă învățător în Brașov.
La 15 august 1878, de Sfânta Maria, era instalat că preot al parohiei Bunești părintele Ioan Curta. începea o nouă perioada, lungă și cu multe realizări, pentru obștea românilor de aici, în care personalitatea părintelui își va pune cu prisosință amprenta.
"Eu am fost născut în Bundorf, scrie părintele, din părințîi Ilie și Ana Curta, la 30 decembrie 1854. Tatăl sau, om luminat al vremii, fusese timp de 20 de ani, între 1836 și 1856, dascăl și cantor, așa că nu i-a fost greu să accepte, la sugestia învățătorului Teodor Nioist să-și dea copilul la școli înalte, la Brașov, în 1867. "Eram mare și în clase de jos" își amintește părintele, "dar mi-a fost ușor, așa că în toate clasele...am ieșit primul").
Viitorul preot mai avea doi frați (unul dintre ei mort de tânăr) și două surori. Numele familiei, la origini Moise, a fost transmis de un strămoș care moștenise casă și curtea părintească. De aici- din curte, pe curte - a rezultat Curta. Dintre toți frațîi, el era favorizatul, cel care mergea la școală, întreagă familie sacrificându-se pentru această.
După cei trei ani normali și cele patru clase de gimnaziu la Brașov, tânărul loan Curta merge la Teologie, primii doi ani că extern, ultimii trei că intern.
În 1877 ajunge învățător în satul natal. Se înscrie la concurs pentru ocuparea locului de preot paroh al Bunestiului. Lucrurile n-au fost foarte simple, existau adversități, oamenii care amenințau că trec la "uniți" dacă el va veni preot în sat. Erau susținuți de un preot greco-catolic din Cohalm (Rupea), pe nume Spornic, care i-a și învățat să facă plângeri la mitropolitul Miron Romanul și la Consistoriul Arhidiecezan. Plângerile au fost trimise de la Sibiu la Sighișoara, la protopopul Zaharia Boiu, tatăl cunoscutului predicator de la Sibiu, pentru soluționare. Tânărul candidat la preoție era ținut că pe jar, dar bătrânul protopop, pe lângă care activă un alt om vrednic, Dimitrie Moldovan, l-a susținut și l-a încurajat. Potrivnicii săi nu s-au dat bătuți și, înainte de horotonie, au cerut audiență la mitropolit, plângându-se și cerând alt preot. Înalt Prea Sfinția Să îl cunoștea însă pe tânărul Curta, cum îl cunoșteau toți de la Centrul arhiepiscopesc, că fiind un tânăr cu purtări alese și cu frică lui Dumnezeu. Așa că se face horotnia pe seama parohiei Bunești și proaspătul preot este întâmpinat de consătenii lui cu căruțe și călărași. Cei care i-au stat împotriva au rămas "uniți" un timp, după care, rând pe rând, s-au întors la credință străbună. Unul singur, cel mai înverșunat dintre ei, Viscrean Nicolae, a murit "unit").
Lemnele de dedesubt se putreziseră. Părintele a găsit un loc ce ar fi fost bun pentru biserica, în centrul comunei, al unui sas. "Unitii", câți mai erau, mânați de la spate de preotul lor din Rupea, aveau promisiuni de la Blaj și ei ar fi vrut pământul pentru o biserica a lor. Părintele Curta a fost mai iute și a căzut primul la învoială cu sasul, așa că pământul a fost cumpărat în anul 1880.
Strângerea materialului necesar s-a făcut pe parcursul mai multor ani, din 1881 și până în 1886. Satul întreg a dat bani pentru cărămidă, cu toțîi au stins vărul și varnitele în curtea bisericii. Peste tot era prezent și părintele. A cerut și ajutoare de la Sibiu, de la
Fundația Șaguna, de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, de la biserica Sf.Nicolae din Brașov. Toți au răspuns cererilor.
Mare ajutor în colectarea de fonduri l-a avut de la Zaharia Boiu (1834-1903), fiul protopopului de la Sighișoara, ajuns la Sibiu asezar consistorial, redactor la Telegraful Român și membru al Academiei Române. A fost un mare orator al bisericii noastre, destoinic alcatuitor de manuale, talentat scriitor și un hotărât luptător pentru drepturile românilor. El a fost acela care a tradus în nemțește "Memorandul" pentru Curtea de la Viena. Iată cum îl caracterizează părintele Curta : "era un preot slujitor cum nu se mai află nici acum, dar nici în viitor - bun cântăreț, limpede la vorba, maiestuos la slujba și un orator neîntrecut").
S-au făcut și împrumuturi și în 1886 s-a început lucrul la zid. Oamenii munceau cu multă însuflețire, după cum își amintește părintele : "în toată viață mea nu am putut vedea o însuflețire și o tragere de inima mai mare"86). în octombrie 1887, biserica era ridicată și acoperită. La 10 noiembrie 1888, în prezența protopopului Dimitrie Moldovan de la Sighișoara și a inginerului Neundorf s-a făcut recepția lucrării.
Datoriile nu s-au terminat decât în 1903,când s-a achitat ultima rată băncii din Sibiu. A fost un efort mare, dar oamenii au fost mulțumiți.
Un fapt demn de remarcat : cele 12 Mineie au fost cumpărate în 1907, cu ajutorul banilor trimiși din America de românii bunesteni și vicrieni stabiliți acolo. Iată cât de largă era aria de acțiune a părintelui Curta. Tuturor celor 9 donatori li s-a mulțumit în scris prin intermediul Telegrafului Român).
Satul își urmă viață, cu bucurii și necazuri. Anotimpurile treceau, generațiile se succedau. Părintele priveghea că obștea pe care o păstorea să nu sufere din cine știe ce pricini. Au fost și conflicte, neînțelegeri între români și săși cu privire la pământul satului și la taxele de pășunat, spre exemplu, sau certuri între români, dacă trebuie sau nu să se constituie "fondul de bucate" necesar întreținerii bisericii și școlii. Au fost însă și bucurii. La toate participau cu toțîi, toți se simțeau uniți prin firele nevăzute ale destinului lor comun.
"În 4 octombrie 1909 s-a făcut serbare comemorativă pentru glorificarea marelui, preameritorului și în veci neuitatului nostru fost arhiepiscop și mitropolit Andrei, baron de Saguiia, născut acum 100 de ani...").
S-au săvârșit parastase, iar la Rășinari a fost dezvelit bustul de marmură al marelui om.. Bunestenii n-au putut merge în pelerinaj la mormântul din Rășinari, dar după parastas, cu toțîi au participat la serbarea școlară și au ascultat prelegerile despre viață lui Șaguna.
Războiul întâi mondial a trecut că o furtună și peste Bunești. Vieți omenești pierdute, schilodiri trupești și sufletești, scumpetea ce-i dărâma pe biețîi oameni, toate erau consecințele războiului. Părintele Curta, el însuși având băiețîi și ginerii în lupta ținea că oamenii să știe ce se întâmplă pe front, să fie informați asupra mișcărilor de trupe, a victoriilor și a înfrângerilor.
Între 1920 și 1923 s-a dus o lupta crâncenă, condusă de același neobosit părinte, pentru câștigarea unei suprafețe de pădure, pentru biserica. Iată câteva dintre motivele cu care consiliul parohial argumenta cererea :
"Biserica săsească, încă de prin anii 1850-1851 are în posesiunea să o pădure de 208 jugare, din cea mai frumoasă și scumpă pădure a comunei, iar în anii următori, 1870-1881, au mărit-o cu 40 jugare din pământul comunal, așadar azi are în posesiunea să o pădure de 248 jugare. Biserica românească n-are nimic, cu toate că biserica românească are mai multe suflete decât cea săsească;
Poverile comunei le poartă, deopotrivă, românii și sășîi, așa le-am purtat în trecut, așa acum și tot așa și în viitor. Prin urmare dreptatea cere că precum poverile, așa și favorurile să le împartă comună deopotrivă - două popoare, două biserici, amandoua deopotrivă împărtășite").
După expunerea de motive se cere să se dea și bisericii românești 250 jugare care să-i rămână pentru totdeauna pe nume, fără nici o plata.
Lupta a fost lungă și neobosită, cu drumuri la Sibiu, la Centrul Mitropoliei, la Sighișoara, la Prefectura, la București, la Ministerul de Resort. în cele din urmă însă, în septembrie 1923, biserica intră în posesia pădurii. Păcât că nu a fost pentru totdeauna, așa cum s-a dorit, căci timpurile s-au schimbat, iar comuniștii de mai târziu nu puteau suportă existența unei proprietăți a bisericii, cum nu putea suportă, de altfel, ideea de proprietate în sine.
Noile venituri ale bisericii au permis repararea acesteia, în 1925 și cumpărarea unui clopot, căci războiul adusese și pierderea clopotelor.
Părintele Curta se arată a fi un bun observator al viețîi bisericești, sociale, politice, culturale din țară și din afară ei. Iată ce notează pentru anul 1925 :
"În anul acesta 1925 s-a ridicat biserica noastră Ortodoxă, la rangul de Patriarhie, fiind investit că primul patriarh I.P.S.Mitropolit primat, Dr.Miron Cristea.
Tot în anul 1925 s-a făcut o călătorie la Locurile Sfinte din Palestina... de aici în Egipt... și înapoi acasă. în călătoria această, care a fost condusă de I.P.S.Să Mitropolitul nostru Nicolae au luat parte 160 de persoane de toate rangurile și breslele").
Iar pentru anul 1927 părintele notă :
" În zilele acestea se discuta în Parlament Legea generală a cultelor. Unitii mișcă toate pietrele să rămână ei cu privilegiile avute sub unguri. "Concordatul" cu papa s-a încheiat și subscris în 10 mai 1927 de fostul ministru Goldiș - în față să se arată un bun ortodox, la inima însă, un renegat afurisit. Actualul ministru, Alexandru Lepedatu, a făcut Legea Cultelor așa că biserica dominantă, Biserica noastră Ortodoxă să piardă, dându-se iar dreptate unitilor... Este de mare însemnătate că Excelență Să I.P.S. nostru Mitropolit, a ținut, la dezbaterea acestei Legi un discurs care, spun foile, nu s-a mai rostit în Senatul român - a pus pe toți, uniți și neunti, piramidă. Toată lumea de bine l-a gratulat și l-a felicitat, să trăiască !").
Se vede, din scrisul sau, a fi fost un temperament clocotitor, o fire darza, dublată de o sete de cunoaștere remarcabilă. El era centrul spre care gravita întreg Bunestiul. Lui I se cereau păreri, el hotăra, el îndrumă, el acționa. Era punctul de referință al tuturor.
În 1928, la 15 iunie, părintele și soția lui își serbează "nuntă de aur", având 50 de ani de căsnicie. Au fost de față copiii și nepoțîi, 26 cu toțîi. După câteva zile, la Sf.Liturghie, protopopul locului citește Gramata arhierească, prin care părintelui Curta I se acordă distincția de "iconom" și dreptul de a purta brâul roșu. Era o recunoaștere a meritelor sale.
Și pentru că am atins domeniul viețîi de familie, să amintim câteva din datele ei cele mai importante : soția părintelui Curta era fiica preotului din satul vecin, Crit, și a fost, în întreagă să viață, model de modestie și de hărnicie. Au avut o căsnicie lungă, de 56 de ani, binecuvântată de Dumnezeu cu 9 copii. Doi au murit de mici, ceilalți șapte, trei băieți și patru fete, s-au realizat deplin. Băiețîi au făcut școală la Rupea, la Sighișoara, apoi la Cristur și apoi la Brașov. Cunoșteau, bineânțeles, limbile maghiară și germană. Eugen, el mare, urmează Medicină la Cluj, Romulus, următorul, devine avocat, iar cel mai mic dintre băieți, Olimpiu, face Școală de Artilerie din Treiskirchen(Austria) și ajunge ofițer. Fetele fac mai puțînă școală, la Rupea, apoi își urmează fiecare destinul prin căsătorie. Elisabeta se căsătorește cu George Stelea, învățător în Bunești. După 1918, acesta este chemat la Cluj, director la școală "Avram Iancu". Maria se căsătorește cu Andrei Pora, deputat, apoi Inspector școlar la Cluj. Ei vor fi părințîi academicianului Eugen Pora, născut în 1909, pe când părințîi lui mai locuiau în Bunești. Lucreția a devenit soția preotului din Vâlcele, Ilie Paștina, iar cea mai mică, Aurelia, s-a căsătorit cu medicul chirurg Octavian Ganea din Oradea. "Ceea ce Dumnezeu face, oamenii nu pot, conchide tatăl, ajuns la bătrânețe și fără nici un copil în jur". "Toate în lume au sfârșit", spune tot el, după ce, la 8 iunie 1934, îi moare soția.
"Anul 1935 a fost pentru noi an binecuvântat de Dumnezeu, își amintește părintele Curta în memoriile sale. În multe părți însă, din cauza secetei, s-a simțit lipsa de bucate, și aici, în Ardeal, dar mai tare în Basarabia, unde n-a plouat de loc și unde populația a fost ajutată din toate părțile, că să nu moară de foame. Crucea Roșie și instituțiile de binefacere au adus din Basarabia copii cu sutele, de la 2 la 8 ani, că să-i întrețînă până v-a da Dumnezeu și acolo darul Sau cel sfânt". Au fost aduși și în Bunești câțiva copii, care au fost infiati și au rămas aici. Nu s-au mai întors în Basarabia.
În anul 1938, de Sfânta Maria, se împlineau 60 de ani de preoție pentru părintele Curta. Parohia s-a pregătit pentru acest eveniment și s-au comandat strane noi, biserica a fost zugrăvită și înfrumusețată. Alături de bătrânul părinte, au slujit și preoțîi satelor din jur. Curând I s-a propus pensionarea pentru limita de vârstă. Avea 84 de ani, dar se simțea încă în putere. Și iată și o bucurie - primește înștiințarea, de la București, că Regele Carol al ÎI-lea îl daDrase cu Coroana României și cu gradul de cavaler. "Eu nu am așteptat această distinctiune, precum nu am așteptat nici brâul roșu; am fost mulțumit în sufletul meu că mi-am putut face datoria".
Datoria lui nu se terminase, încă. Noul preot, Dumitru Balascuta, instalat la 30 iunie 1940, a fost chemat curând sub arme. începuse al ÎI-lea Război mondial. Au urmat iarăși ani de jale, de lipsuri, de suferințe. Au plecat iarăși bărbațîi pe front, au rămas iarăși femeile și copiii, cu toate greutățile, acasă. S-au întors prizonierii, împuținați, slabi și bolnavi. Bătrânul preot îi privea cu durere. Sășîi au fost duși în Rusia, apoi, în 1945, cu reforma lui Groza au fost considerați toți chiaburi și despuiati de bunuri.
în noiembrie 1945, părintele Curta a fost dus la Cluj, spre a fi îngrijit de fiica să, Maria Pora. în martie anul viitor, se întorcea în Bunești, "că tare urat" îi fusese în Cluj și voia să moară 1 acasă, cu rugămintea de a fi îngrijit de una din bunele familii ale parohiei. Și ce mult îi plăcuse odată Clujul, atunci când băieții lui erau studenți acolo !. Părintele văzuse Clujul în tinerețe, dar văzuse și Budapesta, și văzuse chiar și Viena !.
Acum voia însă să moară la Bunești. A trecut la cele veșnice în 1949, la 95 de ani, plâns de toți, regretat de tineri și de bătrâni. Era mai demult decât oricare dintre ei, "încât ființă să se confundă cu satul și cu biserica". își doarme somnul de veci în cimitirul de pe deal, iar mormântul sau este întotdeauna bine îngrijit și plin de flori.
Parohul următor, Dumitru Balascuta, a păstorit până în anul 1956. A fost un bun gospodar, păstrând în bună rânduiala Biserica și Cimitirul, cumpărând, de asemenea, frumoasă casă parohială, de la Andrei și Maria Pora, ginerele și respectiv fiica părintelui Curta și părinții academicianului Eugen Pora.
Urmează părintele Ioan Roșcă, care a zugrăvit din nou biserica și-a schimbat tablă de pe turn.
În 1978, Bunestiul primește cu brațele deschise un nou preot, în persoană tânărului Vasile Joanta. Harnic și întreprinzător și împreună cu credincioșii, repara biserica și casă parohială, betoneaza aleea spre cimitir pe care o împodobește cu un gard viu de toată frumusețea, împrejmuiește cimitirele. Dar mai ales noul părinte a adus un mare plus în viață spirituală a parohiei. Bun duhovnic, capabil să-i înțeleagă și să-i îndrume pe oameni, a reprezentat modelul preotului - călăuză spirituală. De altfel, rostul părintelui Vasile s-a împlinit prin intrarea să în obștea mănăstirii de la Sâmbătă de Sus, în ianuarie 1986. A păstrat însă în inima să un locșor anume pentru Bunești și pentru bunesteni.
A venit rândul unui preot tânăr, al doilea fiu al satului, după părintele Curta, preotul Gheorghe Lup. Nu voia să fie mai prejos decât vrednicii săi înaintași, așa că s-a angajat de la început în continuarea lucrărilor începute. Era în lucru, la venirea lui, pictase biserica, terminată și sfințită în 1988, în prezența I.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală. Se împlineau 100 de ani de la construirea acestui lăcăș de închinare.
Fire energică și razbatatoare, tânărul părinte a inițiat și a condus lucrările de renovare și zugravire a bisericii din filia Roades, sfințită și această, în 1989, de P.S. Calinic al Argeșului. A urmat ridicarea Monumentului eroilor din Bunești, în 1990, repararea bisericii din parohia vecină, Viscri, vacanță o vreme, sfințită apoi că și monumentul, de P.S. Serafim Fagarasanul. Iar în anii din urmă bunestenii, împreună cu parohul lor s-au angajat la o lucrare măreață și deosebită, ridicarea unei mănăstiri în apropierea satului în locurile unde tradiția orală spune că, odată, s-ar fi nevoit un pusnic. Peisajul este de o frumusețe rară, un colț de răi, cu care se armonizează biserica mănăstirii și chiliile, deja construite și finisate, până în 1994, când au venit primele maici viețuitoare. Părintele se bucură și bunestenii lui se bucură că au ajuns să vadă o așa mare realizare. Dumnezeu le-a ajutat să nu fie mai prejos decât înaintașii lor de acum 100 de ani, care ridicaseră biserica din mijlocul satului. Și ei au înălțat lăcăș de închinare, întru slavă lui Dumnezeu.
În februarie 1995 este hirotonit Părintele Ioan Silea, absolvent al Facultății de Teologie din Sibiu. Acesta și-a desfășurat activitatea misionară până la dată de 1 iunie 2005. În cadrul acestei parohii întâlnim nu doar unitatea de credință ci și unitatea în bucurie și suferință; aceste lucruri sunt posibile datorită părintelui Ioan Silea. În prezent părintele își desfășoară activitatea pastorală la o altă parohie din Arhiepiscopia Sibiului.
Astăzi în Biserica "Sfântul Nicolae" slujește părintele Ionel Munteanu, cel de-al treilea fiu al satului că preot. Felul sau de a lucra prin cuvânt și prin fapta l-a făcut să fie recunoscut de săteni un model. La această biserica nu auzi doar "glasul" clopotelor care cheamă omul la rugăciune ci și glasul părintelui Ionel care întărește sufletele credincioșilor în cuvântul lui Dumnezeu. Astfel putem vorbi de o excepție de la proverbul " Să faci ce zice popa și nu ce face popa", deoarece faptele părintelui Ioan nu au exprimat ceva contrar sfaturilor duhovnicești date de dansul. Predică părintelui din cadrul fiecărei slujbe, ne descoperă încă o dată că, cuvintele Scripturii sunt cuvinte de viață și de duh. Îndemnul părintelui este permanent "Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desăvârșit este".
Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" Bunești, Braşov ((în maghiară Szászbuda, în germană Bodendorf) (1832)