Ce monumente e in poza de mai jos?
Ieri am prezentat Mănăstirea Rătești - BUZĂU
Mănăstirea Rătești este o mănăstire ortodoxă situată în satul Rătești, comuna Berca, județul Buzău. Complexul arhitectural Mănăstirea Rătești a fost inclus pe lista monumentelor istorice de interes județean în anul 2015 și este format din: Biserica „Sf. Treime”, Biserica „Sf. Lazăr”, Stăreția, Turnul clopotniță, Colecția muzeală și Casele monahale. Manastirea Ratesti este o manastire ortodoxa cu viata de obste in care se nevoiesc in jur de 60 de maici. Manastirea, a carei biserica este inchinata Sfintei Treimi si Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir, se afla in judetul Buzau, la o distanta de aproximativ 30 de kilometri nord-vest de orasul Buzau. La aceasta se ajunge pe drumul national 10, trecandu-se raul Buzau, mai inainte de localitatea Satuc, sau pe drumul judetean 203, trecand prin Berca, apoi pe drumul comunal 194, cale de doi kilometri. Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, actuala asezare monahala de la Ratesti, ctitorie a boierului Dragomir si a sotiei sale, era numai un smerit schit de calugari, avand o biserica mica de lemn, inchinata Sfintei Treimi. Asezarea monahala va aparea mentionata ca "schit" pana in anul 1868. Prima mentionare a Schitului din Ratesti se pastreaza din data de 6 mai 1634, cand acesta este amintit intr-un act de danie al monahului Sofronie de Gomesti. Un alt document care aminteste de Schitul Ratesti dateaza din 21 ianuarie 1652; in acesta, mai multi barbati dau marturie despre faptul ca "mosia Ratesti apartine lui Dragomir Capitanu", printre care se numara si "Damaschin calugarul, Daniil calugarul si Popa Dumitru calugarul, vietuitori in schitul ctitorit de capitanul Dragomir". Potrivit documentelor, in anul 1752, locasul monahal din Ratesti va ajunge parasit, fie din pricina unor greutati ale vremii, fie din pricina lipsei de monahi. In anul 1760, schitul este reinfiintat, ca urmare a donatiei facute de boierii Scarlat si Alexandru Hrisoscobu, de asta data, schitul primind o obste de maici. In anul 1784, pentru nevoile schitului se va construi o noua biserica, tot din lemn, inchinata Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Pe temelia acestuia se va ridica, mai tarziu, in anul 1844, biserica cea mare de zid, purtand ambele hramuri ale celor doua biserici vechi de lemn: "Sfanta Treime" si "Sfantul Mare Mucenic Dimitrie". Odata cu zidirea bisericii celei mari, in cimitirul manastirii va fi zidita inca o bisericuta mica, tot din zid, cu o singura turla, avand drept hram "Invierea lui Lazar"; aceasta va fi zugravita in fresca in anul 1874. In anul 1875, complexul monahal de la Manastirea Ratesti numara urmatoarele cladiri: scoala, biserica cea mare, clopotnita, arhondaricul, corpul cu 12 chilii si trapeza. In afara incintei, tot foarte aproape de manastire, se inalta arhondaricul, cu numai sapte camere, pentru primirea pelerinilor, daua case mici si o gospodarie pentru pasari. Cateva cutremure de pamant (1940, 1977, 1986) au dus la necesitatea absoluta de a renova zidurile si pictura bisericii celei mari, precum si ale unora dintre cladirile cele vechi. Biserica cea mare, imbinand in mod armonios arhitectura bisericeasca autohtona cu elemente neoclasice, are 30 de metri lungime, 15 metri latime si o inaltime de zece metri. Planul bisericii este triconic, avand un pronaos mare in partea vestica. Boltile bisericii sunt incununate cu trei turle construite din scandura: turla mare este octogonala, iar turlele mici sunt hexagonale. Naosul este delimitat de pronaos prin doua coloane masive care sustin o arcada a boltei. Toate ferestrele sunt prevazute cu grilaje metalice. Pardoseala bisericii este din scandura, iar acoperisul este din tabla alba. Interiorul a fost imbracat in fresca intre anii 1843-1844, de catre renumitul pictor Nicolae Teodorescu, conducatorul Scolii de zugravi de la Episcopia Buzaului, ajutat de nepotul sau, Gheorghe Tattarescu, elev al Scolii. De la acesta din urma, din perioada cat a lucrat la Manastirea Ratesti, se mai pastreaza si azi, in Muzeul Episcopiei Buzaului, o icoana cu doua fete "Sfanta Treime" si "Iubirea lui Hristos", precum si o alta, tot cu doua fete, ce reprezinta pe o fata pe "Sfintii 40 de Mucenici", iar pe cealalta pe "Sfintii Dimitrie si Gheorghe". Din pictura lui Nicolae Teodorescu se mai pastreaza astazi doar catapeteasma. Octavian Teodorescu renoveaza pictura intre anii 1973-1974. Dupa cutremurul din 1977, tot edificiul s-a fisurat, drept pentru care, intre anii 1978-1979, pictura a fost din nou renovata. Ca elemente de arta sculpturala biserica prezinta catapeteasma, iconostasul, strana arhiereasca, opere ale atelierului de sculptura de la Episcopia Buzaului. In anul 1861, in Manastirea Ratesti s-a infiintat o Scoala pentru maici si pentru fetele sarace din comunele invecinate, infiintata si finantata de Preasfintitul Dionisie Romano. Traditia scolii de la Ratesti a fost reluata aici prin Scoala de Adulte, in anul 1912, si prin Scoala de Cantari Bisericesti, din anul 1922; de asemenea, prin actualul Seminar Teologic, infiintat in anul 1996, prin grija Preasfintitului Epifanie Norocel. In stanga bisericii celei mari a manastirii se afla o fantana, ridicata in anul 1911, de catre Fotinia Xenocrat. Aproape de cismea se afla cladirea muzeului, care adaposteste colectia de arta veche bisericeasca a manastirii. Colectia a luat fiinta in anul 1975, fiind amenajata intr-o sala spatioasa, fosta trapeza a manastirii, pictata in anul 1859, de monahul Elisei de la Manastirea Ciolanu, astfel incat sala insasi constituie o adevarata expozitie de arta. Referitor la colectia de carte veche bisericeasca expusa in sala muzeului, inca din anul 1878 aici existau in jur de 180 de volume de carte, intre care figurau cele ale Sfintilor Macarie Egipteanul, Teodor Studitul, Ioan Scararul, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, etc. In anul 1900, in colectie se aflau deja mai multe manuscrise, cel mai pretios fiind un Tretavanghel copiat in 1780, fost al Manastirii Butoiul, din judetul Dambovita. Colectia de arta bisericeasca, infiintata in anul 1975, este compusa din icoane pe lemn si sticla, broderii artistice, obiecte de cult, carte veche (o raritate o constituie "Biblia poliglota", format mare, tiparita la Paris, de Antonius Vitray, in anul 1629). Tot din colectie fac parte broderii in fir de aur si argint (bedernite, palitine, vesminte arhieresti: mantie, omofor), obiecte liturgice din argint (cruci, sfesnice, candele, catui, ripide, cadelnite), doua chistornice din piatra, obiecte sculptate in lemn, precum si unele pomelnice ctitoricesti, scrise pe lemn. Mânăstirea a fost grav afectată de alunecările de teren din anul 2014, maicile fiind evacuate, iar autorităție oprind alimentarea cu electricitate și gaz. Totalul pagubelor este estimat la circa 18 milioane de lei. Biserica este în iminent pericol de prăbușire.
Vizualizări: 3
-->
Răspunsuri
ora 11.15 - 4 raspunsuri
Mănăstirea Cheia, Prahova
Mănăstirea Cheia - Jud. Prahova
Mănăstirea Cheia este o mănăstire de călugări cu hramul Sfânta Treime, situată pe malul drept al pârâului Tâmpa, în partea de sud-est a localității Cheia din județul Prahova.
Atestată începând cu 1770, a fost distrusă de turci, reconstruită, apoi mistuită de un incendiu. Biserica actuală a fost construită din cărămidă între anii 1835-1839 și pictată de Gheorghe Tăttărescu în 1837.
Mănăstirea Cheia este o mănăstire ortodoxă aflată în judeţul Prahova, sat Cheia, aproape de pasul Bratocea, frontiera ce separa odinioară Valahia de Transilvania, pe Valea Teleajenului, la o altitudine de 897 m, la poalele Munţilor Ciucaş (Carpaţii Orientali), între pârâiaşele Tâmpa şi Cheiţa. Depresiunea Cheia, unde se află o poiană cu acelaşi nume, este de fapt o agestră formată din conuri de deversare, terasate de-a lungul a mii şi mii de ani. Aici şi-a găsit Teleajenul „cheia” cu ajutorul căreia a deschis calea spre sud.
Aflată într-un cadru natural mirific, mănăstirea Cheia a reprezentat o locaş de alinare sufletească şi trupească atât pentru pelerini, dar şi pentru târgoveţii munteni şi ardeleni şi păstorii ce împodobeau munţii din împrejurimi cu turmele lor.
Istoricii afirmă că prima biserică a mănăstirii Cheia ridicată la 1770, era din lemn şi avea hramul Sf. Nicolae. După şapte ani biserica a fost distrusă de turci, iniţiativa pentru constuirea celei de-a doua biserici, aparţinând stareţului Atanasie, primul staret cunoscut după nume al Cheii. A fost ridicată la poalele Muntelui Roşu şi avea hramul Adormirea Maicii Domnului.
După stareţul Atanasie urmează Domitie sau Domitian, pe la 1820. Scrisul şi semnătura stareţului sculptor în lemn Domitie se poate vedea pe un înscris din anul 1821, în care îl ruga pe „arhon paharnic” Nicolae Greceanu să-i înştiinţeze pe măcelari că au sosit viţeii destinţi vânzării, ceea ce arată una dintre ocupaţiile monahilor de la „Cheia Teleajenului”, şi anume, creşterea animalelor. Staretul sculptează un priscornic rotund lucrat din lemn de măr, cu care se ştampilau prescurile, el fiind în realitate un sigiliu de lemn. Acest priscornic prezintă imaginea celei de-a doua biserici de lemn, situată pe latura de sud, reprezentată ca un dreptunghi, desparţit în trei comaprtimente: pridvorul, naosul şi altarul. Pridvorul, sprijinit pe stâlpi de lemn cu unele înflorituri, la o treime din înălţime, sprijinea acoperişul în prelungirea despre capătul de vest. Acoperişul era învelit cu şindrilă sau dramiţă. Două turle mici împodobeau bierica pe pridvor şi pe altar. Pe naos, în loc de turlă, o calotă sferică, de înălţimea celor două prisme din capete, lăsa să fie depăşită de acoperişurile piramidale ale acestora. În schimb, pe calotă se înalţă o cruce de două ori mai înaltă şi împodobită, decât cele de pe turlele mici. În spaţiul dintre cruci, stareţul Domitie a crestat o lună în descreştere şi soarele, legând astfel biserica de cosmosul înconjurător. Cele patru ferestre, dintre care trei la naos şi una la altar, au fost numai conturate. Pe marginea sigiliului este gravat textul : „Schitul Cheia, 1832”.
Cea de-a doua biserică avea hramul Sf. Treime şi din perioada aceea au ramăs o serie de cărti, dintre care Mineiele de la Buda (1804, 1805), aproximativ 13 tomuri, important fiind şi faptul că ele au fost achiziţionate i donate schitului Cheia de către oierii din Săcele şi din apropiere. Aceasta dovedeşte ă unul din izvoarele materiale, dar şi spirituale care au contribuit la ridicarea şi existenţa mănăstirii Cheia l-au constituit aceşti minunaţi oieri.
După 30 de ani de la construire, biserica de lemn, Sf. Troiţă, a fost mistuită de foc, fiind salvate doar uşile împărăteşti, nişte strane, sfeşnice, sigiliul din 1832 şi un antimis. Nu se ştie exact anul incendiului, dar se presupune ca s-ar fi produs cândva în perioada 1833-1834.
Cuvântul „obstejitie”, traiul în comun, de pe priscornic, indică tipul de vieţuire de atunci, mai mult, odată cu venirea fraţilor Bârsanu, Damaschin şi Justin ieroschimonahii, în mănăstirea Cheia de Căldăruşani, fiind adusă şi influenţa paisiana, sub care aceştia trăiseră timp de 20 de ani.
În timpul stareţului Damaschin se construieşte cea de-a treia biserică, începând cu anul 1835 şi sfinţită la 20 iulie 1839 de către Prea Sfinţitul Episcop al Buzăului, Chesarie, în vremea stăreţie părintelui Damaschin. Pitura bisericii a fost terminată la 26 august 1839 de către zugravul Naum, reprezentant al şcolii de pictură de la Buzău, faimoasă în acea vreme.
Iconostasul şi tetrapodul bisericii mari sunt lucrate la Viena, din lemn sculptat, stucat şi aurit, în manieră barocă. Icoanele împărăteşti, atribuite de tradiţia locală pictorului Gheorghe Tattarescu, au fost îmbrăcate în argint în 1911 – 1912 de către Lazăr argintarul din Ploieşti.
Ansamblul de la Cheia cuprinde o incintă patrulateră, ocupată, pe laturile de sud, est şi nord, de trei corpuri de chilii zidite în 1844 (după cum atestă inscripţia ce însoţeşte icoana Maicii Domnului zugrăvită pe faţadă corpului de sud), paraclisul cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi muzeul, iar la vest clopotniţa şi casa stăreţească, construită în 1902. Una din trăsăturile fundamentale ale schitului Cheia este că cele trei biserici, primele două din lemn, iar a treia din zid, inclusiv vatra mănăstirii au fost rezultate exclusiv din iniţiativa, strădania, munca şi fondurile proprii.
Trebuie menţionat că în 1864 Ministerul Cultelor a decis mutarea obştii de la Cheia la Vărzăreşti, deoarece mănăstirea Cheia urma să fie transformată în cazarmă de grăniceri, însă a fost salvată din iniţiativa Mitropoliei. Ajunsă în stare de ruină, Cheia nu mai poate face nevoilor de întreţinere, iar numărul monahilor scade continuu. Costatând situaţia precară în care se află mănăstirea, forurile bisericeşti au hotărât, în 1903, să trasforme schitul Crasna – Izvoarele în metoc al mănăstirii Cheia. Măsura nu şi-a atins scopul, iar criza s-a accentuat, în 1906 renunţându-se la viaţa de obşte.
Cel care readuce la viaţă comunitatea de la Cheia este Grigorie Munteanu – Georgescu, ales stareţ la începutul anului 1909, poziţie ce a deţinut-o până în 1934. Realizarea sa cea mai importantă este zidirea paraclisului mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, de care era mai nevoie, întrucât gerul împiedica oficierea slujbelor în biserica mare. Aprobată în 1919, construcţia a fost terminată 8 ani mai târziu.
În timpul primului război mondial, mănăstirea a avut mult de suferit. Autorităţile de ocupaţie i-au fixat aici domiciliu obligatoriu episcopului de Râmnic, Sofronie Vulpescu (1913-1919). Apoi trupele germane în retragere s-au cantonat la Cheia, producând mari daune materiale obştei şi distrugând clădirile incintei. De aceea, după razboi, principala sarcină a comunităţii cheiene a fost refacerea ansamblului monastic şi redresarea aşezământului din punct de vedere economic. Astfel, a fost reparată întreaga incintă, iar clopotnitei i s-a redat în 1934 aspectul originar. Un rol foarte important în sprijinul acestui demers l-a avut „Legea pentru înzestrarea mănăstirilor ortodoxe din ţară”, votată în 1939, prin care i se atribuiau mănăstirii 20 ha de pădure, urmate apoi şi de alte danii.
Între anii 1950-1960, conducerea regimului comunist a impus exilarea episcopului ortodox Nicolae Popovici al Oradiei la mănăstirea Cheia.
În jurul anului 1960, numărul monahilor în Cheia scade până la 20, majoritatea bătrâni, ceea ce determină Patriarhia Română să decidă organizarea aici a unei case de odihnă pentru preoţi şi funcţionari bisericeşti. Mare parte dintre călugări sunt transferaţi la Casa sanatorială de la mănăstirea Dealu, Cheia devenind, la începutul anului 1961, metoc patriarhal.
Restaurarea şi modernizarea ansamblului, în conformitate cu noua destinaţie, au început în 1962 şi s-au încheiat în 1965, când a fost inaugurată Casa de odihnă. Lucrările de reconstrucţie şi întreţinere au continuat – după cutremurul din 1977, biserica mare a fost consolidată, iar acoperişul ei şi şi cel al paraclisului au fost vopsite.
O nouă perioadă de înflorire materială şi spirituală a mănăstirii Cheia se consemnează în anii 1980 când se revine la viaţa de obşte, iar în 1985 începe restaurarea picturii, care, curăţată prin metode ştiinţifice în 1987/1988, îşi recapătă strălucirea iniţială.
După întemeierea mănăstirii Cheia, în apropiere ia fiinţă o mică aşezare ai cărei locutori trecuseră munţii din cauza prigoanei naţionale şi confesionale. Localitatea Cheia este în prezent şi o apreciată staţiune climaterică, situată la numai 135 km de Bucureşti.
Mănăstirea Cheia - Teleajen, Prahova