Dactilografiată ca o sirenă în mișcare, ies din noapte când sunetul ceasului face o dublă cărare spre patul meu, unde căldura ascunsă în spatele cearșafului puțin asudat își continuă dulcea rătăcire. Nebunia mea e intransmisibilă, dar o cultiv cu fiecare plimbare matinală spre punctul terminus – răsăritul soarelui la o dulceagă întrepătrundere a nisipului cu primul val matinal.
Pașii mei rebeli experimentaseră și ieri, și alaltăieri plăcerea de a îmbrățișa discul de aur la ora cinci și douăzeci de minute, însă simt că-n dimineața aceasta exclusivismul mă îmbrățișează împrăștiind spre mine câțiva stropi de ploaie. Soarele s-ar putea să nu-și grăbească privirea spre nisipul umezit de stropii nervoși, însă eu îmi plimb bronzul și cafeaua pe cărarea nevinovată și stingheră, până când, un fulger ultraprogresist, ca un preludiu al furtunii ce dorește să dea un autograf negativ dimineții de vară, îmi sugerează să depistez un adăpost. Sunt necorespunzător echipată de furtună, dar nu mă mai pot întoarce la hotel. Urgia m-ar prinde pe drum. Percheziționând plaja, în căutarea unui adăpost, descopăr... scaunul salvamarului.
Reaprovizionată cu mult curaj, arunc paharul de cafea în nisip, fără să observ că-n cădere mi-a stropit bronzul de pe picioare și... alerg. Fug în necunoscut escaladând greoi scările ruginite ale austerului adăpost de salvamar. Irascibilitatea m-a luat în brațe, rătăcind cu mine pe cărările proaspetei furtuni.
De mult îmi doream să poposesc în lăcașul salvamarului, însă nici competența, nici vârsta nu m-ar ajuta să obțin acest post râvnit de mine. Plimbându-mi gândurile pe cărarea propriei existențe, rătăcesc în furtuna matinală. Soarele, prezent pe cerul decorat insistent cu diverse nuanțe de gri, stă pitit și puțin debusolat de dezmățul furtunii. Îmi impun să cobor cu picioarele pe pâmănt, însă un zâmbet se instalează pe chipul meu puțin tulburat de intensitatea vântului și de atingerea stropilor de ploaie. Ce pământ? Refuz să cobor de aici, căci imaginea mării în furtună mă captează ca un magnet. Și dac-aș coborî, nisipul umed mi-ar pătrunde involuntar în precara mea încălțăminte, deranjându-mă. Doar noaptea a fost cu o idee mai deșteaptă ca mine căci a evadat, lăsând locul zorilor de zi, să se plimbe în vântul rece și insistent. Imobilizată de furia naturii la aproape doi metri de nisipul umed și zbuciumul valurilor, încerc să-mi creez un minim confort. Posibil să cantonez aici cel puțin jumătate de oră. Mă așez turcește pe platforma din metal a scaunului, cu gândul la patul meu cald de la hotel. Răsărit mi-a trebuit, un gând rătăcit, realist insistă să mă certe. Caut în buzunar pachetul de țigări, dar constat că lipsește. Le-oi fi uitat la hotel? Dau de telefon și fac câteva poze, plimbându-mi privirea când spre navele din depărtare, când spre nisipul ce adormise rătăcit sub ploaie.
Un zgomot puternic și ciudat răsare din mare și o dată cu el o uriașă arătare. Parcă ar fi un balaur ce aruncă foc pe gură. Privirea mea rătăcește în haos sau arhipeleagurilor marine li s-au schimbat ecosistemul? Tremur, însă bronzul și nuanța hainelor asortată cu vopseaua de pe cadrul metalic mă face pe moment nevăzută. Îmi trag o palmă, însă căldura provocată de suflul arătării mă moleșește. Scap din greșeală telefonul în nisipul de lângă amplasamentul pe care stau cocoțată. Urâtania din mare simte brusca mișcare a aparatului și se îndreaptă spre mal. Mă fac cât un purice, ghemuindu-mă într-un colț. Vântul nervos mă revigorează câteva secunde, însă simt cum un lichid călduț pășește obraznic sub mine. De ce să roșesc? În câteva minute, balaurul mă poate descoperi... Viața? O lacrimă tristă se plimbă pe cărarea construită de un proaspăt rid și rătăcește spre gâtul bronzat. Totul se poate nărui fără să apuc să rostesc un cuvânt. Parcă și furtuna a luat o pauză, uitându-se nedumerită la arătarea din mare. E noaptea minții... Ce să caute un balaur care suflă foc la malul Mării Negre? Simt cum poziția mea verticală suferă transformări radicale, iar privirea își clădește propria noapte în spatele genelor.
Pe cărarea dinspre Terasa Rebeca, George grăbește pasul spre postul său. E șapte și un sfert, însă plaja e aproape goală. Doar vreo trei pescăruși îl întâmpină și nisipul, care de-ar putea i-ar povesti ce-a văzut. Soarele, zgârcit în dimineața asta, pierde vremea în spatele unei perdele de nori. Tânărul salvamar face repede recensământul turiștilor ce trândăvesc rătăciți pe nisipul recent trezit de sub pătura stropilor adormiți. Cu fiecare val care rupe malul, marea își scrie în taină povestea cu silabele unui șuier sacadat. Cu fiecare rază timidă de soare care rupe bariera noroasă, ecostabilitatea prinde curaj. Și George împrumută din îndrăzneala valurilor și își plimbă trupul atletic spre aparatul de cafea situat în vecinătatea terasei, momentan închisă. Ținând cafeluța în mâna dreaptă, rătăcește printre șezlongurile a cărui lemn, bronzat de ani, îmbătrânise sub umbrarele de paie. Se așază pe un șezlong de lângă scaunul lui de salvamar. Își clătește gura cu o înghițitură de cafea și privirea sa înțepătoare descoperă pe nisipul din vecinătatera sa un... telefon? Se ridică și din grabă răstoarnă paharul, ca și când însăși lichidul din interior, obișnuit cu căldura, se ascunde pe nisipul care ușor, încet se usucă. Își plimbă privirea în stânga, în dreapta. Nimic. Rătăcit în gânduri, parcă vede ceva pe platforma scaunului său. Nu se înșelase. O femeie întinsă îi păzea scaunul, locul lui de muncă. Ce căuta dumneaei acolo? Mister, umezit cu un miros înțepător. Își caută telefonul în buzunarul gecii și formează trei cifre. La capătul firului, dispecera, puțin adormită, îi răspunde greoi.
– Am nevoie de ajutor, lângă plaja Ingrid, aproape de terasa Rebeca. Sunt George, salvamarul de serviciu...
– S-a înecat cineva?
– Nu! O femeie zace leșinată, sus, pe platforma scaunului meu...
– Îți trimit imediat ajutoare! Trimite-mi și-un coleg, eu mă voi deplasa cu dumneaei la spital, probabil va trebui să dau și-o declarație...
– Ok.
Pe patul de spital, Carmen, deschizându-și ochii, îl analizează pe băiețașul ce se joacă cu un smartphone asemănător cu al ei. S-ar ridica, însă perfuzia din mâna stângă o reține. Simulează o ușoară răgușeală...
– V-ați trezit, doamnă?
– Ce caut aici?
– Ați leșinat pe plajă...
– Da? Când? Nu-mi aduc aminte!
Declanșatorul proaspetelor evenimente s-a activat și Carmen, înroșindu-se, își analizează hainele. Sunt... uscate, pufoase și de împrumut. Rătăcirile ei matinale apar ca un clișeu greu de digerat. Întrebările curg în mintea ei obosită, ajutând-o să dramaticalizeze nefericita întâmplare a cărei protagonistă fusese recent. „Unde o fi balaurul? L-a mai văzut cineva?” Stupiditățile prin retorica propriilor gânduri sunt întrerupte de o îndoială usturătoare:
– V-ați rătăcit pe cărare, doamnă și ați decis să generați un popas la locul meu de muncă?
– Nu-ți plimba ironia pe o traiectorie bronzată de fenomene inexplicabile!
– Luminați-mă!
– Ești obraznic!
– Eu? Poate atotcuprinzător de universalitatea cețoasă a mesajului dumneavoastră, my lady.
Și zâmbetele unanime au aruncat la gunoi și balaurul și ploaia, căci o altă zi plină de soare și de căldură apărea pe fundal.
– Îți voi povesti totul la o cafea, dar, te rog, scoate-mă de aici. Nu sunt bolnavă...
– Prima cafea ați servit-o cu rom sau cu votcă?
– Se pare că nu cedezi. Te crezi la stand ap comedy?
– Umorul v-a salvat! Eu, un pârlit de salvamar, inițial m-am șocat admirându-vă bronzul umezit de... ploaie?
Notă de subsol:
numărul şi identitatea personajelor: 1. Carmen; 2. George, salvamarul; 3. Balaurul, arătarea din mare; 4. Dispecera de la 112
numărul de cuvinte din text: 1207
lista cuvintelor impuse în forma folosită în text:
soare: soarelui, soarele, soarele, soarele, soare, soare |
căldură: căldura, cald, căldura, căldura, căldură |
cafea: cafeaua, cafea, cafea, cafeluța, cafea, cafea, cafea |
rătăcire: rătăcire, rătăcind, rătăcesc, rătăcit, rătăcit, rătăcește, rătăcește, rătăciți, rătăcește, rătăcit, rătăcirile, v-ați rătăcit |
furtună: furtunii, furtună, furtuni, furtuna, furtunii, furtună |
plimbări: plimbare, plimb, plimbându-mi, să se plimbe, plimbându-mi, se plimbă, își plimbă, plimbă, plimba |
noapte: noapte, noaptea, noaptea, noapte |
bronz: bronzul, bronzul, bronzul, bronzat, bronzat, bronzată, bronzul |
nisip: nisipului, nisipul, nisip, nisipul, nisipul, nisipul, nisipul, nisipul, nisipul, nisipul, nisipul |
cărare: cărare, cărarea, cărările, cărarea, cărarea, cărare |
cuvintele de 15 litere: dactilografiată, intransmisibilă, întrepătrundere, experimentaseră, ultraprogresist, necorespunzător, percheziționând, reaprovizionată, irascibilitatea, ecostabilitatea, dramaticalizeze, atotcuprinzător, universalitatea – 13(treisprezece).
procentajul cuvintelor unice: 52 %
-->
Răspunsuri
TOTAL NOTE: = 46,23
"În vacanţă cu... salvamarul George" parcă ar fi sunat mai plăcut, dar mergem pe mâna autorului. Fiind primul text în concurs din capul locului m-au izbit "realizările" folosirea de mai multe ori a cuvintelor impuse şi numărul din start mare al cuvintelor de 15 litere. Şi aceste realizări nu sunt întâmplătoare sunt ale unui text închegat, are şi un mic suspans...
Nota mea este 9.
Inițial m-am gândit și eu la titlul pe care mi-l sugerați, domnule Muntean, însă cei doi, de pe poziții diferite (carmen - în vacanță și George - la muncă), întâlnindu-se întâmplător nu puteau fi „împreună” în vacanță. Un eveniment nedorit le-a intersectat existențele.
Vă mulțumesc pentru lectură și notă.
Ofer, cu drag, o... sirenă, adevăratului salvamar, George, care m-a inspirat în crearea acestei proze:
Aseară la serbările orașului de pe Bega, un alt salvamar, de data aceasta de la Vama a încântat publicul timișorean. N-am vrut în mod deosebit să-mi argumentez lipsa de pe site, însă, mult diferit de salvamarul meu din această proză, Tudor Chirilă căuta în public... o sirenă, așteptând să-i sară în ajutor. Cu nasturii de la cămașă atârnând în bătaia vântului inexistent la un moment dat, a făcut senzație, interpretând o piesă... la orizontală, simțind, cu trupul său de balerin, puținul nisip de pe podeaua scenei. A făcut valuri, chiar dacă marea lipsea la propriu. A fost însă prezentă în minunatele lui versuri.
Și ca un artist care se respectă și vrea ca publicul să-și păstreze o amintire plăcută, a reușit să dubleze punctul culminant, când într-un moment de maximă simțire artistica pur și simplu și-a smuls cămașa de pe el aruncându-o undeva în zona tobelor.
N-a mai contat faptul că a părăsit scena pentru câteva minute să-și analizeze instagram-ul sau facebook-ul. Nici măcar faptul că a-nceput să filmeze dezlănțuirea publicului și prestația bateristului trupei n-a mai contat.
A fost așa cum îl știm. Un Tudor Chirilă, ca un salvamar „de clasă” al muzicii românești.
Coincidență? Întâmplare? Luați-o cum doriți. Cert este c-am vrut să realizez un mini exercițiu de echilibru „marca Chirilă”.
Prea multe cuvinte pompoase. Fac cumva greoaie lectura... În rest o poveste draguță.
Nota mea e 7.
Înainte de orice, doamnă Gabriela, țin să vă mulțumesc pentru lectură. Mă bucură faptul că v-a plăcut. În ceea ce privește critica dumneavoastră să știți că e constructivă. Aveți dreptate. Nu vreau să mă scuz sau să aduc contraargumente, însă probabil acele cuvinte pompoase la care se face referire am fost nevoită să le introduc datorită cerințelor regulamentului. Nu, nu scrie în regulament: „Folosiți cuvinte „pompoase”, însă dacă n-ați nominalizat, măcar unul, eu mă gândesc c-ar fi vorba despre cele cu 15 litere. Da, recunosc, pentru obținerea de puncte suplimentare am forțat puțin nota și astfel cred c-am rupt din cursivitatea textului. Mi-am asumat acest lucru din start. Cred că și repetarea în prea multe locuri a cuvintelor impune rupe cursivitatea, dar...
Vă invit, cu drag, în limita timpului dumneavoastră să lecturați toate textele mele din concurs.
Aşteptam să te citesc, Dorina. (Îmi place cum croşetezi cuvintele). Poveşti pe malul măriii... noaptea... Şi salvamari. La noi sunt salvamari... Şi la noi sunt şi... se ştie cum! O poveste bogată, cu "suc"...
Mă declar mândră, dragă Rodica, pentru faptul că așteptai să mă citești. În prima proză prezentată în acest mini concurs, mi-am permis, la sugestia amfitrionului întrecerii să prezint un personaj alegoric - balaurul care scoate foc pe gură. Nu știu în ce măsură cititorii au înțeles amprenta acestuia, dar imaginația ar putea avea puțin de lucru. În real nu cred că există așa ceva, însă dacă personajul uman are la bord mai multe lichide „de frână” posibil... Ar putea fi vorba și despre o noapte agitată sau probleme în cuplu. Nu întotdeauna trebuie să dăm vina pe băutură pentru relele care se-ntâmplă în jurul nostru. Alegerea aparține... cititorului. Carmen, personajul principal, a fost văzută sub prisma licorilor lui Baschus doar de salvamar. Realitatea... e mult diferită.
„Sucul” menționat de tine l-am amestecat cu puțină cafea. Îți mulțumesc pentru popas și promovare.
Haioasă întâmplare, ce noroc pe slavamar... a crescut încet, încet suspansul... şi-atât. Dar scris îngrijit, poate chiar calculat. Poate mult prea calculat.
-
1
-
2
de 2 Următor →