Alexandru Macedonski
- poetul trecut prin furcile caudine ale destinului-
Aș începe discuția despre Macedonski cu două epigrame care i-au marcat destinul lui literar pentru mult timp, pedepsit de opinia publică cu o vehemență rar întânlită. Prima epigramă este adresată lui Alecsandri, iar a doua lui Eminescu.
Cu Alecsandri avea probleme mai vechi de pe când primise premiul Academiei Române. Macedonski îi reproșază faptul că Alecsandri ,fiind membru al Academiei, nu trebuia să primească acest premiu. Atacul îndreptat împotriva poetului în culmea gloriei, care era înconjurat de stima generală, merge mai departe și, într-un lung studiu, îi caută multe șicane critice, temperând admirația necondiționată a publicului acordată bardului de la Mircești. Supărată pe Macedonski, Academia Română, prin pana lui G. Sion adresează lui Macedonski o lungă scrisoare de justificare, însoțind-o cu un comentariu persiflant la adresa lui. În plină glorie, Alecsandri în „Fântâna Blanduziei” ( reprezentată pe scena Teatrului Național încă din 1883), Scaul i-l arată lui Zoil pe Hotațiu, care trece prin fundalul scenei, prilej pentru nefericitul critic să se zvârcolească de invidie, pentru calitățile rivalului său, menit să se bucure de un mare succes. Macedonski ripostează în „Literatorul” cu o epigramă care-l reduce pe Alecsandri la „un copil”:
„Coprins de-al gloriei nesațiu
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne să mă faci Zoil
Când singur tu te faci Horațiu.”
Polemica cu Alecsandri se pare că s-a oprit aici, recunoscând totuși în bardul de la Mircești un mare poet.
În anul 1883 lupta lui Macedonski cu „Convorbirile literare” și cu „Junimea” ajunge la apogeu. Soluția acestei crize este una din cele mai neașteptate reacții ale opiniei publice, dezlănțuite împotriva lui Macedonski, cu o rară vehemență și un zdrobitor efect. E vorba de epigrama adresată lui Eminescu, după rătăcirile lui mintale:
Un X…pretins poet,-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aș plănge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.”
Lăsând la o parte versurile cam forțate ale epigramei, acest act de sacrilegiu împotriva unui mare geniu, acum când se găsește într-o situație limită, i-a adus lui Macedonski aprobiul lumii literare și nu numai, ignorându-i opera cu bună știință până și astăzi. Degeaba s-au străduit unii critici să-l scoată la lumină, să arate că opera lui în anumite privințe este tot așa de mare ca a lui Eminescu, că „Nopțile” lui sunt inegalabile ca valoare artistică, lumea l-a ignorat cu bună știință.
Aș vrea să spun că la început Macedonski n-a fost defavorabil lui Eminescu, deși erau două firi opozante. În 1878 Macedonski ține o conferință asupra mișcării literare noi unde îl citează pe Eminescu cu „Epigonii” spunând despre ea că este „ o poezie ce va rămâne”. Dar în pimul an al „Literatorului” Eminescu devine obiectul observațiilor incisive, care are „ idei bolnave” și „cuvinte pocite”, extrase din cele mai mai frumoase poezii ale lui publicate de curând în „Convorbiri literare”.
După 1880 Macedonski caută să se apropie de Maiorescu, cerându-i îngăduința de a-i dedica volumul de „Poezii”. La începutul anului 1882 Macedonski este invitat la seratele „Junimii” să citească asistenței care era formată din Hașdeu, Alecsandri, Barițiu, Laurian, Demetrescu și Eminescu, „Noaptea de Noiembrie”. Hașdeu îl felicită pe autor, spunându-i că a sris cea mai frumoasă poem a ultimilor ani. Eminescu însă în „Timpul” din 8 aprilie 1882 în ”Materialuri etnologice” scrie:
„Actele acestea de flagelare le voiu repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de ieri de alaltăeri, cari privesc toate în țara asta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: de negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el: nu, de Alecsandri se leagă.”
Desigur că era răutăcios cu Macedonski, care și el la rându-i sapă la originea poetului Eminescu, arătând că Eminescu are origini obscure…
Deși mai târziu s-a dezis de acea epigramă, lumea literară l-a urât, n-a vrut să mai știe de opera lui, criticii l-au ignorat și, până azi, Macedornski poartă stigmatul acelor două epigrame.
Primul care s-a apropiat de opera lui cu seriozitate a fost Tudor Vianu în „Studii de literatură română” închinându-i un studiu amplu asupra vieții și operei marelui scriitor.
Macedonski este și rămâne totuși un deschizător de drumuri către poezia modernă, către simbolism. Într-o scrisoare către poeții tineri el scrie:
„Scumpi poeți, Voi care sunteți România cea mai nouă m-ați târât în entuziasmul vostru și m-ați hotărât să vă încredințez, spre a fi date în vileag, versurile ce urmează. Ele erau „Flori cacre” pentru mine fiindcă au răsărit din restriștea unei vieți ce a stat sub trăznet și urgie, și tot ce pot să fac acum este să păstrez acest nume. Ele pot să aibă însemnătate și pentru alții: Pot să arate celor care sufăr, că în mijlocul necazurilor și mizeriilor vieții- oricât de îngroziroare ar fi ele- tot se află culmi pe care să te poți refugia: ale poeziei și ale artei bunăoară. Este mai de dorit, socotesc, să cauți să urci pe ele, decât să mori sau să înnebunești. Vă strâng mâna cu dragoste și ca un frate mai vârstnic sunt al vostru, Alexandru Macedonski”
Mai tânăr cu patru ani ca Eminescu, născut în 1854, Macedonski s-a bucurat de o viață lungă și a murit în 1920, mărturisind pe patul de suferință strigăte ale desnădejdii, suspine ale amărăciunii, în ultimele versuri din „Ultima Verba”.
ION IONESCU BUCOVU
-->
Răspunsuri
...nu lumina, ce în lume ai purtat-o/ci păcatele, și vina...toate aste te apropii. Greu să luminezi poporul, să separe omul-porc de operă...Exemple pot fi date, nenumărate....
Un necesar articol bine structurat si documentat care ii "impaca" postum pe Eminescu si Macedonski. Da, opera trebuie "separata" de imperfectiunile de caracter ale autorului, in cazul de fata poetul Macedonski.
Mulțumesc dragă Dorel.