Andrei Pleşu – Jurnal de (in)actualităţi
Trăim într-o vreme în care, cu cît ai mai puţină substanţă, dispui de mijloace mai somptuoase. Tot soiul de nătărăi „isteţi“ se îmbogăţesc peste măsură, tot soiul de combinagii rudimentari ajung să conducă ţara, tot soiul de nulităţi inarticulate şi bombănitori de duzină au la îndemînă tribune media de la „înălţimea“ cărora dăscălesc naţiunea şi fac impure, dar influente jocuri electorale. Oamenii cît de cît normali beneficiază, în cel mai bun caz, de condiţii de viaţă decente: nu pot visa la vile boiereşti, la maşini de top, la vacanţe exotice, la salarii groase (cum au unii funcţionari „superiori“, unii crainici de televiziune, unii şefi de firmă etc.). Dacă iei la rînd declaraţiile de avere ale parlamentarilor, sfîrşeşti, am mai spus-o, în perplexitate. Sute de inşi aflaţi la vîrful „elitei“ noastre politice duc un dulce (şi nemeritat) trai răzgîiat, pe baza unor acumulări discrete dar consistente. Privilegii şi mari averi au existat dintotdeauna. Dar fie că erau moştenite, la capătul unor achiziţii de mai multe generaţii, fie că erau obţinute prin efort şi ingeniozitate personale, ele implicau, în genere, trei condiţii:
1. Bogăţia nu se administra niciodată în afara bunului gust. Interiorul aristocratic nu tolera nici în ansamblu, nici în detaliu, cacofonii estetice, gafe vizuale, mitocănii.
2. Bogăţia nu se etala niciodată cu ostentaţia pe care o practică, inevitabil, parveniţii. Nu urmărea să sară în ochi, să fie arogantă, dispreţuitoare. Cu alte cuvinte, exista un anumit firesc al bogăţiei, caracteristic pentru cei crescuţi, de-a lungul cîtorva generaţii, într-o ambianţă înstărită. Pentru noii îmbogăţiţi, spectacolul propriei averi e mai important decît uzul ei. Trebuie ca toată lumea să vadă ghiulul preţios de pe deget, Jeep-ul demolator din trafic, căsoiul supra-dimensionat şi acareturile hollywoodiene ale vilei de familie.
3. O bună parte a averii se investea, adesea, în educaţie. Nu doar în finanţarea studiilor occidentale ale odraslelor, ci şi în cultivarea de sine, într-un anumit ceremonial social, în folosirea nobilă a răgazurilor, presupunînd practica lecturii, a muzicii, a călătoriilor instructive şi a conversaţiei.
Toate acestea sunt greu de găsit în stratul gros şi impudic al căpătuiţilor „de şcoală nouă“. Să ne amintim cum arătau interioarele locuinţelor lui Ceauşescu: o colecţie de bunuri valide, dar însuşite fraudulos, laolaltă cu mîrlănii kitsch, cu brizbrizuri pompoase, dovedind o înţelegere sub-plebee a luxului. Văd, acum, cum arată „sediul“ lui Ianukovici: closetul construit ca fotoliu mozaicat pe care „utilizatorul“ stă imperial, cu mîinile sprijinite pe două capete de leu, sau garajul cu 12 maşini de colecţie, în valoare de mai multe milione de euro. Asta se întîmplă cînd la conducerea unei ţări ajung – spus pe şleau – ţoape! Inşi care nu cred în principii, responsabilităţi, cuviinţă, ci în obiecte exorbitante şi chefuri cu lăutari. Echipa eficientă e înlocuită cu gaşca lucrativă, guvernarea promptă cu „aranjamentul“ pe sub mînă, acţiunea fertilă cu vorbăria televizată, asezonată cu băşcălie de gang. * „S-a schimbat schimbarea“ – se spune adesea în lumea românească, cînd exigenţa înnoirii eşuează în stereotip. Cu privire la „ruperea“ USL, am putea vorbi în termeni asemănători: „S-a rupt ruptura!“ O alianţă născută strict pe adversitate, pe monomania evacuării unui singur om (fie el şi preşedintele ţării) nu are cum să dureze. Afectele (iubire, ură, simpatie, antipatie) pot fi intense, dar, mai ales cînd nu sunt însoţite de o combustie raţională, sunt ameninţate de instabilitate. Ca să obţii un edificiu politic stabil, trebuie să coagulezi în jurul unui proiect de construcţie. USL s-a născut ca proiect de demolare. A vrut să „rupă“ clasa politică şi electoratul în aşa fel încît, în afara alianţei de guvernare să nu mai fie loc decît pentru scame. «S-a schimbat schimbarea» – se spune adesea în lumea românească, cînd exigenţa înnoirii eşuează în stereotip. Cu privire la «ruperea» USL, am putea vorbi în termeni asemănători: «S-a rupt ruptura!» Ruptură au semănat, ruptură au cules. Despre „stilistica“ rupturii nu mai vorbim. Evenimentul a scos la suprafaţă toate resursele de ipocrizie, prostie, caraghioslîc şi trivialitate ale protagoniştilor: pupături şi ghionturi, băţoşenii şi fente, smiorcăieli şi rînjete.Pe ultimul loc: guvernarea şi interesul naţional. Nu lipsesc episoadele picante. Dintr-odată, Tăriceanu îşi descoperă dimensiunea providenţială, Ilieşiu îşi confirmă vocaţia de activist înflăcărat, grafoman, patriotic şi neînţeles, iar Crin recuperează uitatul teritoriu al nuanţelor şi „echidistanţei“. Cît despre Ponta, el încă mai găseşte timp şi snagă să ne reamintească, dacă e întrebat, că trebuie răpus Băsescu. În rest, îi duce cadou Papei tricoul lui Hagi şi cîte ceva de-ale gurii. În sfîrşit, PSD-ul se străduieşte să împace capra dragostei de glie cu varza unei rapide aventuri în patul UDMR-ului.
Vorba lui Nicolae Dide la înmormîntarea generalului Guşe: „Nasol moment, mişto colivă!“
-->
Răspunsuri