În povestirile mitologice, bătrîneţea apare sub diferite aspecte: poate fi o personificare sinistră şi înspăimîntătoare sau se poate încarna în personaje ce apar fie ca simboluri ale înţelepciunii, depozitare ale memoriei strămoşilor, sfătuitori nepreţuiţi, fie, dimpotrivă, ca nişte creaturi respingătoare.
Priam
De obicei, bătrînii din mitologie meditează melancolic la destinul omului, la trecerea timpului sau la moarte; iar cînd în vreun mit este sugerată posibilitatea ca omul să învingă bătrîneţea şi moartea şi să anuleze efectul trecerii timpului, rezultatele sînt întotdeauna dezamăgitoare, dacă nu chiar distrugătoare. Numai zeii, care au totuşi o copilărie şi o vîrstă matură, nu cunosc bătrîneţea, pentru că lor le lipseşte elementul definitoriu al bătrîneţii umane, ei nu pot avea percepţia sfîrşitului iminent.
În Teogonia lui Hesiod, Bătrîneţea, personificată şi numită Geras („bătrîneţe” în greacă), este fiica Nopţii, sora lui Nemesis, a Amăgirii şi a Dragostei şi este însoţită de apelativul „pustiitoare”.
Mitologia ne-a transmis cîteva imagini extraordinare de bătrîni, începînd cu cea a părintelui mitului, Homer, prezentat în izvoare şi în portrete ca un bărbat bătrîn şi orb. Foarte bătrîn şi înţelept este Nestor, regele din Pilos, care apare în Iliada ca un bătrîn respectabil, capabil să dea sfaturi pline de chibzuinţă, cu toate că este încă puternic în luptă. Priam, regele Troiei, este însă prea bătrîn ca să mai ia parte la bătălii şi se mulţumeşte să fie prezent în sfat, spunîndu-şi părerea (înaintea căreia trece însă de multe ori cea a lui Hector). Un sfat al bătrînilor este descris în cîntul 2 al Iliadei. Bătrîni sînt de obicei şi aezii şi prezicătorii, a căror înţelepciune se datorează experienţei, vieţii îndelungate şi posibilităţii pe care au avut-o de a cunoaşte lumea. Calităţi de prezicător au şi Proteu, „un zeu bătrîn de mare ne-nşelător” (Odiseea) şi Nereu, fiul lui Pontos şi al Geei, numit de Homer „bătrînul mării” (Iliada), care şi potrivit lui Hesiod este bătrîn, înţelept şi plin de bunăvoinţă:
„Noianul zămisli la rîndu-i pe dreptul, sincerul Nereu,/ Alt fiu mai vîrstnic nici nu are : i se mai zice şi Bătrînul,/ Fiindcă-i credincios şi paşnic, nu uită niciodată legea/ Şi-n cuget poartă totdeauna curate şi blajine gînduri” (Teogonia, 234 şi urm.).
Homer
Bătrîneţea se împleteşte cu credinţa în figura păstorului Eumeu şi în cea a servitoarei Euricleea, care au aşteptat întoarcerea în Itaca a stăpînului lor Ulise ; acesta li se arată, la capătul rătăcirilor sale pe mare, sub înfăţişarea unui cerşetor bătrîn. Pe Ulise l-a aşteptat în Itaca şi bătrînul său tată, Laerte; o imagine a bătrîneţii din regnul animal, însă nu mai puţin înduioşătoare, este cea a cîinelui lui Ulise, Argos, care, recunoscîndu-şi stăpînul, nu rezistă emoţiei şi moare.
Uneori mitul preferă să evidenţieze aspectele respingătoare ale bătrîneţii. Forcidele sau Graiele, fiicele lui Forcus, au părul cărunt de la naştere (Hesiod, Teogonia) şi au toate trei un singur ochi şi un singur dinte, pe care le trec pe rînd de la una la alta. Luntraşul din lumea de dincolo, Charon, este un bătrîn urît, cu barba încîlcită; această descriere, care apare pentru prima oară la Vergiliu, este reluată de Dante în Infernul.
În alte cazuri însă ni se transmit imagini înduioşătoare de bătrîni: Anhise, tatăl lui Enea, care părăseşte Troia în flăcări purtat pe umeri de fiul său; sau Latinus, regele Latiumu-lui şi eponimul populaţiei latinilor, care are un rol însemnat în Eneida ; sau Faon, bătrînul luntraş căruia, pentru că a dus-o în barca sa fără să-i ceară nimic în schimb, Afrodita îi redă tinereţea şi frumuseţea, fapt ce-i aduce dragostea tuturor femeilor din Lesbos, inclusiv a poetei Sappho, după cum spune legenda. O imagine de neuitat este aceea a bătrînului Oedip, care, în Oedip la Colonos al lui Sofocle, părăseşte Teba împreună cu fiica sa Antigona. De o bătrîneţe liniştită se bucură Filemon şi Baucis în povestirea lui Ovidiu; moartea lor se va converti în metamorfozarea în copaci, ce vor continua să crească unul lîngă celălalt (Ovidiu, Metamorfoze).
Medeea se lăuda că ştie un leac sigur împotriva bătrîneţii, leac pe care l-a recomandat fiicelor lui Pelias pentru tatăl lor. În realitate, era vorba de o stratagemă a Medeei pentru a-l ucide pe Pelias fără să se facă direct vinovată de crimă; neştiutoare, fetele l-au tăiat în bucăţi şi l-au pus la fiert într-un cazan, aşa cum le sfătuise Medeea. Potrivit unei alte variante, Medeea s-a deghizat în bătrînă, vopsindu-şi părul şi zbîrcindu-şi faţa, iar apoi s-a dus la Pelias cu o statuie a Artemisei şi i-a spus că zeiţa o trimisese să-i redea tinereţea. Pentru a face povestea mai credibilă, Medeea a făcut o demonstraţie spectaculoasă a capacităţilor sale, spălîndu-şi pe ascuns faţa şi părul şi înfăţişîndu-i-se după puţin timp lui Pelias ca o tînără nespus de frumoasă (Diodor din Sicilia).
Anna Ferrari – Dicţionar de mitologie greacă şi romană
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos dl Muntean pentru acest videoclip minunat
Cu stimă Lenuş