Bradul de Crăciun
Anul acesta 2010, am împodobit bradul de Crăciun, în satul Buştenari (lângă Câmpina), localitate în care a locuit o vreme şi scriitorul Geo Bogza. Casa mamei soacre a devenit neâncăpătoare când ne-am revărsat, din două maşini prăpădite,: cumnaţii ploieşteni, noi bucureştenii, şi progeniturile noastre. Tocmai am aprins lumânările şi am pus un CD cu colinde la leaptop şi ascultând O ce veste mininată, mi-am amintit povestea Bradului de Crăciun, povestită de Lenuş, pe reţeaua literară. Prin iarna anului 1500, Martin Luther, călugărul reformator al bisericii catolice, mare iubitor de natură şi poate tocmai de aceea, scârbit de opulenţa preoţilor a instaurat o noua direcţie religioasă, mai austeră, se întorcea acasă, într-o seară, pe o cărare prin pădure. Era o zăpadă bogată şi un cer senin. Cum urca el coasta unui deal abrupt, obosise. Oprindu-se o clipă să-şi tragă răsuflarea, privi cu nesaţ pădurea îmbrăcată în straie de zăpadă. Deodată împietri! Printre crengile unui brad acoperite de omăt, zări stelele strălucind, aproape de tot, uşoare ca nişte fluturi luminoşi. „Doamne, ce minune!” îşi spuse. „Îţi mulţumesc că în marea mila Ta, mi-ai revelat această splendoare!” Ajunse acasă dar nu avu linişte. Luă o secure, se întoarse în pădure, tăie un brăduţ şi-l aduse acasă. Îl aşeză într-un suport pe care-l confecţionă din câteva scândurele şi agăţă câteva lumânări între crenguţe (să nu mă întrebaţi, cum). Îşi chemă familia, aprinse lumânările, care reprezentau stelele de pe cer şi începu să se roage. De atunci bradul împodobeşte casele creştinilor în perioada Crăciunului.
Privind brăduţul nostru din Buştenari, cu lumânările aprinse şi gloguleţele sclipitoare, am închis ochii. Atunci mi s-a părut că bradul creşte uriaş, până la cer, iar între crengile lui strălucesc adevăratele stele. Nu i se vedea vârful. Am simţit nevoia imperioasă de a urca până sus, ca să văd ce poate fi acolo.
Abia ajungeam cu mâinile la primul rând de crengi enorme şi ajutându-mă apoi cu picioarele, am urcat câtiva metri. Odihnindu-mă pe o ramură groasă, rezemat cu spatele de trunchi, am înceoput să visez cu ochii deschişi. Nu ştiu motivul pentru care mi-a venit în minte că de 2 decembrie, de ziua de naştere a băiatului meu, am vrut să beau o vodcă de dimineaţă, pe la ora 6, când am ieşit la plimbare cu câinele meu lup. Soţia chiar m-a atenţionat: „Ai grijă să nu te îmbeţi astăzi.” „Bine, bine”. Şi cum ajung în stradă, ţuşti cu câinele în lesă la bouticul non stop de după colţ. Spre stupoarea mea, era închis şi nu mai era nici un alt magazin deschis la aceea oră matinală. „Dumnezeule mi-o făcuşi!” am oftat cu năduf. Acum mă gândesc că bine mi-a făcut, pentru că am petrecut o aniversare frumoasă. „Iartă-mă Doamne pentru că Ţi-am greşit cu gândul!”
Mă mai caţăr câţiva metri şi-mi amintesc că nu am mai sunat-o de câteva zile pe mama mea de la Dej, care va împlini în ianuarie 92 de ani. Am ezitat, pentru că nu mai aude bine la telefon, trebuie să-i explic de mai multe ori. „Iartă-mămă, te voi suna de acum încolo zilnic!”
Privesc în sus şi văd că mă apropii de nori. Pornesc voiniceşe şi urc, urc până nu mai pot. Acum mi se părea că o aud pe soacră-mea că mă dojeneşte că-i stric educaţia copilului meu, fiind prea blând şi mai ales, pentru că îi mai dau bani de buzunar. Îmi vine în minte bancul cu ginerele care îi aduce soacrei, de ziua ei, drept cadou o pereche de cercei dar ţine în mână şi o puşcă. Soacra îi mulţumeşte pentru atenţie dar îl întreabă ce fac cu pusca. Ginerele răspunde sec: „Ca să-ţi agăţ cerceii trebuie să-ţi fac şi găuri în urechi!”
Îmi vine şi acum să râd, dar dacă mă gândesc bine, avea dreptate soacră-mea că trebuia să folosesc biciul şi să-mi pun băiatul cu burta pe carte.
Cu mare efort ajung la baza norilor de zăpadă. Crengile s-au mai subţiat, probabil sunt pe la jumătatea urcuşului. Vântul rece, care-mi bicuieşte faţa, îmi aminteşte de idila ratată, care m-a înnebunit cu câţiva ani în urmă. Deşi eram căsătorit, am pus ochii pe o vânzătoarea de la un chioşc de ziare, situat pe o stadă alăturată celei pe care locuim. Frumoasă femeie. Avea nişte ţâţe cât doi pepeni galbeni, grei. Îmi imaginam cum îi desfac bluza şi ei se eliberează, se destind şi trebuie să-i susţin cu două mâini pentru că nu mi-ar fi încăput unul într-o singură palmă. Am intrat în vorbă cu ea, i-am dăruit volumul meu de versuri, o aşteptam să iasă de la serviciu, o conducam câţiva paşi spre blocul în care locuia, îi scriam zilnic câte o poezie de dragoste înfocată şi după o săptămână, disperat de răceala ei i-am presărat flori sub picioare. Eram sigur că am dat-o gata. Speram ca să se certe cu soţul ei şi să am astfel o şansă. Îmi mai închipuiam, când deavolul îşi băga coada, că soţul ei s-a accidentat foarte grav, ba chiar a dat ortul popii....... „Doamne fereşte!”. Îmi fac cruce. Şi totuşi, n-a fost să fie. Doamna, cu picioarele pe pământ, mi-a spus că mergem pe drumuri paralele care nu se vor intersecta niciodată! Prividu-mi astăzi familia împlinită, îi mulţumesc din suflet.
Îmi frec mâinile şi pornesc să traversez norul de zăpadă! Viforul îmi provoacă promoroacă în barbă. Dârdâind, mă caţăr tot mai repede, doar, doar m-oi încălzi puţin. Nu văd nimic în jur, suflu în palme să-mi dezmorţesc degetele îngheţate. Mi se face frică. Voi mai putea urca? Să cobor, nici atât. Nu văd unde să-mi spijin picioarele. Închid ochii.
Revăd scena cu banii găsiţi pe jos, pe o stradă lângă Piaţa Gorjului. În drumul meu se lăfăia o hârtie de 50 de lei. La câtiva paşi, două bătrâne stau de vorbă. Probabil i-a pierdut una dintre ele. Am ridicat bancnota, am ezitat câteva clipe şi am strecurat-o în buzunar. „Dacă i-a piedut alcineva? Să fie primiţi!” Probabil i-am furat pentru că am fost pedepsit cu vârf şi-ndesat. Chiar în aceea zi am apelat de pe mobilul meu, un fost coleg de serviciu. Când am terminat convorbirea, nu ştiu cum s-a întâmplat dar nu am închis mobilul, iar colegul nu a aşezat cum trebuie telefonul fix, de la birou, în furcă... Băiatul meu a descoperit boroboaţa după aproximativ o ora. Am plătit, faţă de factura obişnuită, cca 70 de lei în plus. „Doamne nu mă voi mai lăcomi niciodată!”
Am reluat urcuşul cu disperare. „Doamne, nu mă lăsa! Trebuie să ajung în vârf!” Şi dă-i şi luptă şi după multă chinuială, iată-mă deasupra norilor!
„Ce lumină diafană! Parcă-i filtată prin miere de salcâm. Răsuna o muzică stelară, produsă de tuburile unei orgi transparente ce plutea imponderabilă, prin aerul azuriu. Corzile harfelor earu mângâiate de aripile îngerilor.
„Dar ce-i acolo, pe crenguţele din vârf?” Pare un cuib imens, tapetat cu crenguţe de vâsc, ai căror mărgele susurau ca nişte clopoţeii mângâiaţi de un vânt blând. Mă apopii încet. „Ce să vezi?” Un staul în miniatură, o iesle cu paie în care gungureşte pruncul Iisus! Trista sa mamă, după ce îl ia în braţe, îmi spune: „S-a născut astăzi, de Crăciun. Magii i-au adus aur, tămâie şi smirnă. Dar cel mai frumos dar i l-ai făcut tu pentru că ai venit până aici să-L vezi. Acum te-ai născut şi tu pentru a doua oară, întru Iisus. Ţi se vor iertata toate păcatele pe care le-ai săvârşit pâna acum!”
Şi o lumină caldă, orbitoare, s-a revărsat asupra mea, a trecut prin mine, a ars toată zgura din suflet, mi-a îndepărat noroiul de pe mâiniele şi tălpile mele. Am privit în jur uluit. Nu mai aveam umbră!
„Mulţumesc Marie, dar de ce eşti atât de tristă?”
„Cum să nu fiu. El se naşte în fiecare an pentru voi şi voi, an de an îl omorâţi! Du-te şi spune celorlalţi să creadă în El că vor deveni mai buni! Urmaţi cele zece porunci!”
Am coborât fără să mai simt efortul şi nici frigul din norul îngheţat şi am ajuns uşor în cameră, la Buştenari, de parcă eram un fulg.
„Hei, ce-i cu tine!” mă zgâlţâie altă Marie, de data asta, soţia mea. „Trezeşte-te, ai adormit? Hei, cu toţii, treceţi la masă!
După ce ne aşezăm le spun: „Înainte de a mânca, trebuie să vă spun povestea Bradului de Crăciun!”
Lucian Gruia
-->
Răspunsuri