Ce a insemnat P.C.R-ul !

[ion stelian]

FILE UITATE DE ISTORIE

Iubiţi prieteni,
Ne apropiem de sărbătorirea a 23 de ani de la căderea comunismului în România şi cred că puţini dintre tineri cunosc în detaliu ce a însemnat Partidul Comunist Român.
Pentru o mai bună cunoaştere, acum, cu prilejul împlinirii a 91 ani de la înfiinţarea sa vă prezint un material scris de Acad Dinu C Giurescu, material pe care nu îl comentez, dar îl lansez spre studiu şi aştept comentariile Dumneavoastră:

“În decembrie 1989, într-o singură zi, dispare de pe scenă Partidul Comunist Român. Avea, atunci, 3.831.000 de membri. Timp de 42 de ani, constituise „forţa motrice” a vieţii politice, economice, sociale şi culturale. La 20 de ani (acum sunt aproape 23) de la Revoluţia din decembrie ‘89, să ne reamintim unele din caracteristicile sale.
Denumirile: la înfiinţare (1921), Partidul Socialist-Comunist, apoi Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern); în 1945, Partidul Comunist Român, în urma desfiinţării proforma a Cominternului; în 1948, Partidul Muncitoresc Român, după înghiţirea Partidului Social Democrat; la Congresul al IX-lea (1965), revine la numele de Partidul Comunist Român.
Caracteristicile unui partid marxist muncitoresc, formulate de Vladimir Ilici Lenin, au fost sintetizate de Iosif Vissarionovici Stalin în Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, astfel: „Partidul marxist este… detaşamentul de avangardă, detaşamentul conştient, detaşamentul marxist al clasei muncitoare, înarmat cu cunoaşterea legilor dezvoltării sociale, cu cunoaşterea legilor luptei de clasă şi capabil, date fiind toate acestea, să călăuzească clasa muncitoare, să conducă lupta ei … Este detaşamentul organizat al clasei muncitoare, având propria sa disciplină, obligatorie pentru toţi membrii săi … Este forma supremă de organizare … întruchipează legătura cu masele de milioane ale clasei muncitoare … organizat în conformitate cu principiile centralismului …”.
Partidul Muncitoresc Român reia, în statutul său, la Congresul al II-lea, în 1955, atari concepte de bază chiar dacă definiţia se simplifică, iar lupta de clasă nu mai apare (1960).
Treptat, partidul adoptă principiul solidarităţii şi unităţii „naţiunii socialiste”, socotind că „unitatea” trece pe prim plan.
În anii ‘80, criza de sistem se accentuează: milioane de oameni constată că traiul lor zilnic scade de la an la an. Nicolae Ceauşescu este de părere că „şi în socialism se vor menţine condiţii de manifestare a luptei de clasă” (1989).
Conducerea P.C.R. răspunde cu vechile lozinci: vigilenţă şi luptă de clasă, pentru a contracara influenţele sistemului capitalist şi acţiunea imperialismului!
Scopul final al politicii P.C.R. este „construirea societăţii fără clase, societatea comunistă” (fără alte explicaţii).
Centralismul democratic a fost principiul diriguitor al structurii organizatorice şi al funcţionării P.C.R. Formulările iniţiale aparţin tot lui Vladimir Ilici Lenin, în 1904, sub denumirea de „centralism”. Ele sunt reluate în fiecare statut al P.C.R., din 1955 şi până în 1984 (cu unele variaţiuni).
Centralismul democratic era un ansamblu de reguli pentru a menţine un control ierarhic strict al organizaţiilor de partid şi pentru îndeplinirea hotărârilor luate de un grup decizional foarte restrâns, aflat la conducerea efectivă a partidului.
Statutul P.C.R. este carta care defineşte scopul, alcătuirea şi felul de funcţionare al partidului. A fost votat cu fiecare congres, cu completări sau nuanţări, dar a rămas acelaşi în cuprinderile sale esenţiale în tot intervalul 1948-1989.
Principalele sale capitole:
I. Partidul (definire, scop);
II. Membrii de partid (îndatoriri şi drepturi, primirea în partid, măsuri disciplinare);
III. Structura. Democraţia internă de partid;
IV. Organele superioare;
V. Organizaţiile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
VI. Organizaţiile de bază;
VII. Conducerea de către partid a Uniunii Tineretului Comunist şi a Organizaţiei Pionierilor;
VIII. Organizaţiile de partid din armata Republicii Socialiste România;
IX. Partidul şi organizaţiile de masă şi obşteşti;
X. Partidul şi organele de stat;
XI. Mijloacele băneşti ale partidului;
XII. Modificarea statutului Partidului Comunist Român.
Din simpla înşiruire a capitolelor reiese şi controlul partidului asupra tuturor sectoarelor şi componentelor statului şi societăţii.
Potrivit Statutului, Congresul este „organul suprem al P.C.R.” convocat iniţial la 4, apoi, la 5 ani. Potrivit Statutului, atribuţiile sale sunt următoarele: a) dezbate şi hotărăşte asupra raportului de activitate al C.C. şi Comisiei Centrale de revizie; :) adoptă şi modifică statutul; c) stabileşte linia generală a partidului în problemele fundamentale ale politicii interne şi externe; d) alege: Comitetul Central, Secretarul general al P.C.R. şi Comisia Centrală de Revizie.
Congresele P.M.R.-P.C.R: Partidul Comunist din România a ţinut primele două congrese la Bucureşti (8-12 mai 1921) şi Ploieşti (3-4 octombrie 1922). După scoaterea în afara legii, al treilea Congres a avut loc la Viena, în Austria (august 1924); al patrulea, la Harkov, în U.R.S.S. (28 iunie-7 iulie 1928); al cincilea, lângă Moscova (3-24 decembrie 1931). Rezoluţiile adoptate, îndeosebi începând din 1924, reproduceau, în principal, tezele Cominternului şi vizau atât răsturnarea realităţilor politice şi sociale, cât şi dezmembrarea statului român întregit. Congresele după 1944 s-au ţinut toate la Bucureşti, astfel: I, P.M.R. (VI P.C.R.), 21-23 februarie 1948; II, P.M.R. (VII P.C.R.), 23-28 decembrie 1955; III, P.M.R. (VIII P.C.R.), 20-25 iunie 1960; IX, P.C.R., 19-24 iulie 1965; X, P.C.R., 6-12 august 1969; XI, P.C.R., 25-28 noiembrie 1974; XII, P.C.R., 19-23 noiembrie 1979; XIII, P.C.R., 19-23 noiembrie 1984; XIV, P.C.R., 20-24 noiembrie 1989; 22 decembrie 1989, prăbuşirea regimului comunist. P.C.R. îşi încetează activitatea de facto şi de jure, fără vreo reacţie a celor cca. 3.831.000 de membri ai săi.
La Congres, Raportul C.C. este piesa centrală, citită de secretarul general P.C.R. Este urmat, de regulă, de Raportul Comisiei Centrale de Revizie, care controlează operaţiunile financiare ale partidului şi „scrisorile oamenilor muncii adresate Comitetului Central”. După care, au loc intervenţiile unor participanţi, salutul delegaţiilor străine şi în final „alegerea” noilor organe conducătoare. Luările de cuvânt în şedinţele plenare erau minirapoarte de activitate, însoţite de angajamente. Între 1948 şi 1989, toţi delegaţii au fost mereu întrutotul de acord cu linia trasată în Raportul Comitetului Central. O singură excepţie, neaşteptată: în ultima zi a Congresului al XII-lea (1979), Constantin Pârvulescu, veteran al partidului, l-a criticat direct pe Nicolae Ceauşescu şi a adăugat că va vota împotriva realegerii! El a fost evacuat din sală (ulterior şi din Bucureşti), în timp ce unii delegaţi zeloşi l-au atacat, insinuând, între altele, că fusese cetăţean sovietic. Concluzia: Congresul ca „organ suprem” nu discuta efectiv nimic, nu decidea nimic. Congresul a fost un forum, o instanţă de ratificare, în unanimitate, a hotărârilor luate de un grup restrâns, la vârf (Biroul Politic, ulterior, Comitetul Politic Executiv), ce conducea partidul şi decidea în numele lui.
Efectivele Partidului: după evidenţele Siguranţei Statului, Partidul Comunist din România avea, în timpul războiului, între 796 şi 918 membri înregistraţi. După ieşirea din ilegalitate, a pornit cursa pentru primirea de noi membri, fără de care P.C.R. nu putea deveni partid de guvernământ. Evoluţia a fost următoarea: aprilie 1945 – 42.653; octombrie 1945 (Conferinţa Naţională P.C.R.) – 256.863; iunie 1946 – 717.490; decembrie 1947 – 799.351. După înghiţirea Partidului Social Democrat: Congresul I P.M.R. (VI P.C.R.), februarie 1948 – 1.057.428; Congresul II P.M.R. (VII P.C.R.), decembrie 1955 – 595.398; Congresul III P.M.R. (VIII P.C.R.), iunie 1960 – 834.595; decembrie 1964 – 1.377.847. După succesive verificări şi epurări, efectivele P.M.R. scad, în 1955, cu 42% (faţă de februarie 1948), pentru ca, în decembrie 1964, să sporească cu 230% (faţă de decembrie 1955). Sub Nicolae Ceauşescu, creşterea a fost şi mai accentuată. Astfel: Congresul al IX-lea (19-24 iulie 1965) – 1.454.727; Congresul al X-lea (6-12 august 1969) – 1.983.790; Congresul al XI-lea (25-28 noiembrie 1974) – „aproape 2.480.000″; Congresul al XII-lea (19-23 noiembrie 1979) – „peste 2.930.000″; Congresul al XIII-lea (19-22 noiembrie 1984) – 3.400.000; Congresul al XIV-lea (20-24 noiembrie 1989) – 3.831.000. Între 1965 şi 1989, efectivele sporesc cu 263% sau 2.376.273 persoane.
Portretul oficial al unui membru de partid: potrivit Statutului „din rândurile partidului fac parte cei mai înaintaţi şi mai conştienţi muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari”. Un membru al partidului avea patru „drepturi”: a) „să contribuie la elaborarea hotărârilor şi stabilirea măsurilor pentru aplicarea lor în viaţă”; :) „să critice în adunările de partid, în mod principial, pe orice membru de partid, indiferent de funcţie, în scopul îmbunătăţirii muncii”; c) „să aleagă şi să fie ales”; d) să participe în persoană „în toate cazurile în care urmează a se lua o hotărâre cu privire la activitatea sau purtarea lui”. Primele trei „drepturi” erau exercitate numai în anume condiţii. La patru drepturi corespund zece „îndatoriri”, între care: „să apere prin toate mijloacele unitatea şi puritatea rândurilor partidului”; să întărească „prin toate mijloacele proprietatea socialistă”; îndeplinirea „exemplară” a sarcinilor; respectarea „cu stricteţe” a disciplinei de partid; îmbunătăţirea „necontenită” a pregătirii profesionale; „să fie sincer şi cinstit faţă de partid”; „să păstreze secretul de partid şi de stat”; „să fie un exemplu de corectitudine şi de conduită morală”. În 1974, la Congresul al XI-lea, a fost introdus în Statut un „angajament solemn”, pe care cel primit în organizaţie trebuia să-l semneze. La acelaşi Congres, a fost aprobat şi Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste, cu 33 precepte.
Potrivit documentelor oficiale, trăsăturile dominante a unui membru de partid sunt ascultarea şi îndeplinirea hotărârilor şi dispoziţiilor. Singurele iniţiative, fie individuale, fie ca organizaţie, sunt acelea care împlinesc cât mai deplin „linia” trasată.
Partidul comunist a fost un mecanism complex, la scara întregii ţări, pentru transmiterea şi îndeplinirea dispoziţiilor şi hotărârilor „conducerii”.
„Ascultarea” nu a făcut din oameni simpli executanţi sau marionete. Imensa majoritate a membrilor de partid şi-au făcut meseria, au lucrat în profesia lor cu pricepere, cu interes, cu inventivitate. Rezultatele obţinute pot fi regăsite şi astăzi în aria cea mare a vieţii culturale, a tehnicii şi artei.
autor: Acad. Dinu G. Giurescu”
Mulţumesc pentru atenţie!