C I N E E S T E D O M N U L A C E S T A ?
Se zice că bărbatul este bucuria casei, iar femeia este frumuseţea ei.
Aşa zice un proverb de nu ştiu unde; dacă o fi fost un proverb şi nu spusa nu ştiu cui sau dacă o fi cugetarea cuiva şi nu pur şi simplu o invenţie a mea.Dar pe moşia boierului dispăruse bucuria odată cu plecarea feciorului cel mare în lume şi de atunci trecuseră ani buni.Nici măcar capul familiei nu mai ştia nimic de el, dacă e sau nu în viaţă, dacă e sănătos au ba sau orice alt amănunt.De atunci, moşia căzuse într-un fel de lîncezeală.Atît stăpînii moşiei, cît şi slujbaşii ei trăiau ca adormiţii, fără chef, fără vlagă, fără rost.
Sigur, pe dinafară arătau cam ca toată lumea de pe oriunde, dar dacă te uitai mai cu atenţie, se simţea diferenţa.Pînă şi pămîntul împreună cu animalele care se mişcau pe suprafaţa lui, parcă îşi pierduseră vlaga.Oameni şi animale se foiau în dorul lelii şi evident că dacă ar fi existat cineva suficient de lucid spre a le spune aşa ceva, ei n-ar fi înţeles despre ce e vorba.Letargia, lenea şi inerţia se insinua în tot şi în toate.Efectele se vedeau asupra grădinii, în trecut atît de înfloritoare şi asupra pomilor roditori…Un nuc de la o margine de drum, care altădată putea adăposti la umbra lui o familie numeroasă la vreme de năduşeală, acum abia dacă mai făcea umbră unei cioari !...Pînă şi lumina zilei parcă îşi pierduse strălucirea !...
Sau aşa ni se părea nouă celor care nu locuiam la moşie, ci veneam doar cînd şi cînd, cu niscai treburi.Ori poate aşa mi se părea mie, fiindcă eram obişnuit să disec mai mereu totul, ca omul care nu are altceva mai bun de făcut decît să le poarte de grijă altora şi să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala.Că neavînd nici nevastă, nici copii, trebuia să fiu şi eu bun la ceva, adică băgător de seamă !...Acum desigur că fac haz de necaz…Adevărul este că aş fi vrut să mă bage şi pe mine lumea în seamă, mai ales partea femeiască, însă ele se uitau la mine ca la o umbră, mă refer la cele frumuşele…Parcă nici n-aş fi existat pentru ele, iar cele care păreau să menifeste vreun interes mai aparte pentru mine, fie erau prea urîte, fie prea bătrîne.Eram singur de atît de multă vreme, încît probabil că nici nu mi-aş fi recunoscut părinţii dacă i-aş fi văzut pe undeva şi mă refer mai ales la tatăl meu.Plecasem de acasă cu mulţi ani în urmă, pe cînd aveam vreo paisprezece ani, iar acum trecusem de cinzeci şi încă nu-mi făcusem un rost pe lumea asta !...Cu tata am avut relaţii reci, ca să nu spun foarte reci.În copilărie, mie îmi apărea ca un străin.De altfel, tocmai această răceală m-a impulsionat să plec în lumea largă.
După cum se va vedea mai tîrziu, aceste amănunte au oarece importanţă.Ci reîntorcîndu-ne la povestea noastră, mai adaug că boierul avea două fete,cea mare trecuse de vîrsta măritişului,dar pentru că nu era ruptă din soare ca frumuseţe, n-o ceruse nimeni de nevastă.Fata mai mică poate să fi avut cel mult doisprezece ani şi foarte probabil n-avea să ducă lipsă de peţitori.
Într-o zi oarecare, spre sfîrşitul unei ierni care părea să nu se mai termine, dar posibil să fi fost una din primile zile cînd am văzut soarele strălucind pe cer după multe săptămîni de absenţă, s-a apropiat de moşie un străin pe care, cum era în firea lucrurilor, cel dintîi l-a simţit cîinele, încă de pe cînd se afla destul de depărtişor, iar bucuria lui era de-a mirărilea !...Că s-a bucurat cîinile e oarecum uşor de descris în cuvinte şi mai poate avea o explicaţie, însă de ce ne-am bucurat noi oamenii la vederea acelui străin, nu doar că nu se poate spune în cuvinte, dar n-aveam nici o explicaţie raţională !...
Era un bărbat înalt şi puternic, cam la vreo patruzeci de ani.Ceea ce urmează a fi relatat de aici înainte e mai mult rodul unor reconstituiri şi presupuneri ulterioare, decît al unor observaţii directe, fiindcă de atunci au trecut mai mulţi ani, pe de o parte, iar pe de altă parte, vizita străinului a avut efecte specifice asupra tuturor celor prezenţi, aşadar dacă aş prezenta doar observaţiile mele, mă tem că povestea ar fi foarte scurtă , cumva seacă şi neîmplinitoare.Se va înţelege îndată la ce mă refer, sper.Mai întîi voi scoate în evidenţă veselia străinului şi îmi cer iertare de pe acum dacă acest aspect va fi amintit şi mai tîrziu.El a intrat pe poartă şi apoi în casă plin de veselie şi poate starea lui ne-a contaminat şi pe noi cei prezenţi.
- Bune să vă fie inimile ! ne-a urat străinul, privindu-ne pe fiecare în parte.
Cred că acestea au fost singurele cuvinte asupra cărora am căzut cu toţii de acord a fi fost rostite de vizitator mai întîi.Pentru că din acel moment fiecare părea să fi auzit în mod cu totul diferit de ceilalţi şi, ceea ce este mai important, pentru fiecare în parte, străinul a reprezentat altceva .
Voi descrie mai întîi experienţa mea şi apoi ce mi-au relatat ceilalţi mai tîrziu.Vizitatorul ne-a îmbrăţişat pe toţi la rînd, începînd cu stăpînul casei, continuînd ca soţia acestuia, apoi fiica mai mare, apoi o rudă, apoi a urmat rîndul meu parcă, apoi fiica mai mică şi cine o mai fi fost pe acolo.Atunci cînd m-a îmbrăţişat pe mine, am simţit trei aspecte distincte.Trebuie să mărturisesc că eu cred despre mine că sînt un om bun la suflet, dar cînd acel bărbat m-a îmbrăţişat, am simţit că este Bunătatea fără margini ! Altfel spus, bunătatea mea e manifestată cu precădere faţă de cei care îmi plac în oarece măsură, iar faţă de cei care nu-mi plac, mă port ceva mai reticent, dacă nu-i evit de-a dreptul.Deci este o bunătate selectivă, ca să zic aşa, pe cînd bunătatea acelui străin era chiar nemărginită şi fără restricţii de nici un fel !...Era BUNĂTATEA întruchipată, manifestată cu aceeaşi intensitate şi dăruire faţă de toate fiinţele din Univers, oricît de mici sau de mari, oricît de urîte sau frumoase ar fi fost ele şi oricît de inteligente sau neghioabe s-ar fi socotit ele !...Mi se pare că atunci am înţeles instantaneu sau poate că am intuit rapid mesajul ascuns pe care mi-l transmitea acel om şi abia mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, am înţeles cu mintea raţională că şi eu trebuia să manifest aceeaşi bunătate faţă de toate fiinţele întîlnite în cale, fără discriminări.
Cel de-al doilea aspect pe care l-am simţit în mod pregnant a fost puterea nemarginită a acelui bărbat.Desigur nu mă refer la puterea fizică, deşi nici aici nu putea fi neglijat, dacă a fost capabil să-l ridice pe stăpînul casei mulţi centimetri de la podea cînd l-a îmbrăţişat, iar boierul avea peste o sută douăzeci de kilograme în greutate.Mă refer la puterea interioară căreia nici un obstacol nu-i putea rezista !...M-am gîndit atunci că el ar fi fost capabil să învingă singur toate hoardele de necuraţi, chiar dacă ar fi tăbărît toţi deodată pe el !...Ca să vă faceţi o idee, un om obişnuit nu-i face faţă nici unui singur demonaş, darmite la o hoardă !...
Dacă şi acest aspect trebuia să-l asimilez cumva, nu mi-a fost prea clar nici atunci, nici mai tîrziu, şi nu din cauză că nu vedeam cum aş fi putut realiza această performanţă magnifică .Totuşi, sentimentul care mi s-a transmis cel mai puternic, estompîndu-le cumva pe cele relatate anterior, a fost cel de paternitate.Eu personal l-am simţit pe tatăl meu în acea îmbrăţişare.Cel mai mult şi mai mult am simţit dragostea imensă a tatălui pentru fiul său preferat, pe care, parcă, nu-l mai văzuse de mulţi-mulţi ani !...Bunătatea şi Puterea lui erau ca un fundal pe care se proiecta intens dragostea filială a unui tată ce îşi regăsise fiul după o lungă absenţă…Probabil că acea dragoste imensă de tată îmi era dăruită drept compensaţie pentru puţina dragoste pe care mi-o oferise tatăl pămîntean sau îmi vindeca rănile produse de cel din urmă…Poate că asta i-a fost intenţia, numai că, din nefericire, parcă s-a terminat prea repede !..A fost un paradox imposibil de explicat raţional, fiindcă într-adevăr e cu neputinţă de înţeles pentru o minte umană obişnuită cum e posibil ca un sentiment să pară că durează suficient de mult şi totuşi să se termine frustrant de repede !...Sigur că mai erau nişte nuanţe de simţăminte pe acolo, despre care poate voi vorbi ulterior, dar ceea ce a fost cel mai important, la atît s-a redus, şi de aceea am spus mai înainte că dacă ar fi să mă limitez doar la experienţa mea, povestea ar fi parcă neîmplinitoare sau insuficientă.
Străinul nu şi-a spus numele şi nici cu ce treabă venise la boier.Eu cel puţin nu am auzit ceva în acest sens, iar mărturiile culese mai tîrziu, mi-au confirmat percepţia.Deci habar n-am prin ce magie a reuşit vizitatorul să intre pe sub pielea boierului, cunoscut ca un om tare mofturos şi să-i facă un masaj extraordinar de revigorant, după cum s-a dovedit mai tîrziu, atît lui, cît şi soţiei sale, ba chiar şi cîinelui !...
Ce a făcut, ce n-a făcut acel om, e imposibil de stabilit cu precizie, însă ce am văzut noi sau, mai bine, hai să mă limitez numai la ce au văzut ochii mei, a fost o imensă veselie care deborda pur şi simplu din toată fiinţa acelui bărbat minunat !...Nu ne-am fi putut împotrivi veseliei lui, dar şi puterii sale colosale nici dacă ne-ar fi cerut să ne cocoţăm în izmene pe streaşina casei ori în vîrful nu ştiu cărui copac sau mai ştiu eu ce altă năzdrăvănie !..
Era o minunăţie, o comoară, o splendoare de bărbat !...Era atît de viu, încît umplea spaţiul pe mai mult de zeci de metri pătraţi cu vitalitatea sa enormă , care se simţea şi din camerele învecinate, deci fără să-l vezi efectiv !...Noi ne simţeam bine, deşi străinul îl masa pe boier într-o cameră alăturată !...Rectific, noi ne simţeam foarte bine, în timp ce omul se afla la nu ştiu cîţi zeci de metri distanţă şi-i făcea masaj boierului !...Puteţi înţelege asta ?...Că eu nu ştiu s-o explic…
Eram exuberanţi cu toţii, şi parcă dintr-o dată ne eram dragi unii altora !..Dalia, fiica cea mare, cred ca l-a urmat peste tot pe străin, dar eu îmi amintesc că la un moment dat s-a aflat în sufragerie alături de noi ceilalţi şi am putut vedea asupra ei efectul vizitatorului…Ea, care de obicei era atît de reticentă cu mine, de data asta îmi spunea ceva cu mult entuziasm, ba chiar m-a ţinut de mînă cîteva minute !...
Ilinca, fiica cea mică, voia neapărat să-mi explice ceva cu multă încîntare, ceea ce a şi făcut, însă mult după plecarea străinului…Pînă şi boierul cel bătrîn, care era foarte mîndru şi distant de obicei, în acel moment părea că ne adoptase pe noi toţi cei care nu aparţineam familiei sale, arătîndu-ne multă afecţiune… Toate aceste manifestări ieşite din comun ni se pareau atunci foarte fireşti şi doar cînd le-am revăzut ulterior cu ochii minţii, ne-am minunat foarte de transformările care se produseseră în noi pe parcursul a doar cîteva ore!...
În camera soţiei boierului, parcă a zăbovit ceva mai mult,apoi străinul a plecat, acordîndu-ne şi de această dată cîte o îmbrăţişare, dar mult mai scurtă.L-am văzut pe fereastră cînd s-a apropiat de nuc, de la rădăcina căruia a luat ceva, aruncîndu-l cît colo.Mai tîrziu în acel an, nucul s-a înzdrăvenit, coroana sa devenind la fel de bogată ca în urmă cu mulţi ani, dar acesta a fost efectul cel mai puţin important al vizitei străinului.
Cînd boierul şi fetele s-au întors în casă, după ce-l conduseseră pe vizitator o bucată de drum, eu care sînt mai vorbăreţ de felul meu, am prins a le povesti tuturor ce-am simţit după prima îmbrăţişare a străinului.M-au ascultat cu atenţie, iar din felul cum mă priveau, mi-am dat seama că abia în acel moment ei începeau să realizeze că se produsese ceva aproape miraculos cu fiecare dintre ei !...Boierul mi-a spus atunci ca era prima dată de cînd mă cunoştea – şi trecuseră mai mult de treisprezece ani - cînd vorbisem şi eu ceva cu rost !...Deşi buzele schiţau un zîmbet uşor, ochii îi erau totuşi serioşi, ceea ce-mi arăta că glumea doar pe jumătate !
S-a lăsat tăcerea, ca şi cum fiecare rumega pentru sine implicaţiile relatării mele, apoi Dalia ne-a spus că de cum îl văzuse pe acel domn, simţise iradiind dinspre el o iubire atît de intensă, încît nu se mai putea desprinde de el !...Iar cînd străinul a îmbrăţişat-o, a crezut că leşină de fericire, deşi impresia de leşin provenea doar dintr-o parte a minţii sale…La final a adăugat ceva ce m-a amuzat foarte…A spus că în timpul îmbrăţişării îşi dorea cu o intensitate indescriptibilă să fie doar un por de pe pielea acelui bărbat pentru a simţi mereu acea uluitoare iubire supra-omenească !...
- Am simţit şi eu această iubire la a doua îmbrăţişare, deşi poate nu la fel de intens ca tine, am spus la rîndul meu cînd Dalia a tăcut.Spre ruşinea mea, am adăugat, eu n-am fost conştient de acel sentiment decît abia după ce omul a plecat !
A urmat o altă tăcere şi boierul cel mare, privindu-ne cu luare aminte pe toţi, dar ochii lui poposind nu ştiu de ce, în final , doar asupra mea, a vorbit foarte rar, de parcă abia îşi găsea cuvintele, însă cu o asemenea gravitate, încît nu se putea să nu fii mişcat de mărturisirea lui !
- Cînd l-am vazut intrînd în casă, eu am crezut că este feciorul meu !...Nu există nici o asemănare fizică între ei, cu toate astea eu am simţit că era băiatul meu !...Mie mi s-a părut că-mi cere iertare pe un ton foarte smerit că mă făcuse să-l aştept atîta amar de vreme !...Nu ştiu cum a făcut, dar cînd m-a strîns în braţe, mi-a trimis toată iubirea pe care un fiu ar fi trebuit să o simtă pentru tatăl lui, ca şi recunoştinţa faţă de sacrificiile pe care părinţii oricărui copil le fac pentru progeniturile lor !...Apoi cînd mi-a masat trupul acesta bătrîn, cu fiecare mişcare a mîinilor îmi vindeca o parte din ciuda mea acumulată în decursul vremii pentru că fusesem părăsit de propriul copil fără nici un temei, iar cu altă mişcare îmi spunea să accept drept copilul meu pe orice bărbat mai tinăr ca mine cu douzeci de ani care îmi călca pragul casei !...
Ajuns aici, am înţeles de ce bătrînul mă privea atît de stăruitor ! Era o idee atît de nouă şi ciudată pentru amîndoi, încît ne-am privit în tăcere multă vreme !
-Şi va veni şi mîine ? a întrebat Ilinca.Tonul ei avea atîta candoare, atîta nevinovăţie şi spontanietate, că am zîmbit cu toţii la unison, iar mătuşa ei a luat-o în braţe şi a făcut cîteva învîrtituri pe loc, pupînd-o pătimaş pe ambii obraji, ceea ce avu drept efect o înroşire accentuată a copilei.
-Dar tu ce ai simţit cînd te-a luat străinul în braţe ? a întrebat-o mătuşa pe copilă.
-Pe mine m-a făcut să rîd !
-Să rîzi ?
-Oooo !...şi ce-am mai rîs !...Atîta am mai rîs, că era cît pe-aci să mă scap pe mine şi atunci am fugit…ştii tu unde !
Reamintindu-şi scena, s-a pornit din nou pe rîs, apoi s-a desprins din braţele mătuşii, fugind probabil spre acelaşi loc !
Mai tîrziu am aflat de la Dalia că mătuşa lor ar fi spus despre străin că dacă l-ar fi avut drept bărbat, ar fi rupt în fiecare noapte cîte un pat cu el ! Era cel mai frumos, cel mai viril, cel mai splendid bărbat pe care-l văzuse vreodată şi asupra acestui aspect toate femeile care-l zăriseră, erau întrutotul de acord !
Singura persoană care nu se pronunţase vizavi de străin a fost soţia boierului, dar noi nici nu ne aşteptam să o facă în public, fiind ea foarte retrasă de felul ei.Că îi prinsese bine şi ei vizita acelui misterios domn, se vedea de la o poştă, cum se spune.Ea însă puse o întrebare la care nimeni nu se gîndise încă pînă în acel moment :
- Cum de ştiuse străinul durerea fiecăruia ?
-Poate de la cîine ! am spus eu în glumă.Este singurul cu care a stat de vorbă înainte de a veni în casă !
Gluma mea a fost apreciată doar de Ilinca, ceilalţi s-au prefăcut că n-au auzit-o sau n-au priceput-o.Sigur că întrebarea ne depăşea pe toţi, dar i-am înţeles implicaţiile fiecare în felul lui.Într-adevăr nu exista nici o explicaţie raţională a modului în care acel domn ne dăruise tuturor exact ceea ce aveam nevoie mai mult pentru a ne vindeca unele răni de care, poate, nici noi nu mai eram conştienţi.
Mai tîrziu, după ce Dalia a chestionat-o pe maică-sa în legatură cu simţămintele ei avute în timpul acelei vizite magice, femeia i-a răspuns ceva ce nu spusese nimănui pînă atunci, se pare.A spus că ei îi fusese frică dintotdeauna cel mai tare şi mai tare de moarte, că avea o spaimă imensă de moarte pentru că trăise cîndva, de mult, cu un prilej oarecare, un sentiment cumplit de aneantizare.Ei bine, străinul nu doar că a liniştit-o prin cuvinte, ceea ce arăta vădit că ştia de teama ei secretă, dar în plus i-a promis că va fi bine, va fi mult mai bine decît ar putea ea să înteleagă în acel moment.Atunci femeia a avut ceva ce nu era nici trăire efectivă, dar nici doar o sugestie, ci un pic din amîndouă.A simţit că este eternitatea, ca stare şi ca idee.Simţirea ei a fost un pic mai nuanţată, de fapt, pentru că era ca şi cum privea printr-un fel de fereastră prin care vedea doar o beznă fără sfîrşit, deşi nu era chiar fereastră, însă doar acest cuvînt se apropia cel mai mult de impresia avută, iar în stînga şi în dreapta ei, deasupra şi dedesuptul ei existau parcă alte ferestre ale eternităţii, oarecum individualizate, sugerînd variaţiuni pe tema dată, adică eternitatea.
Ca trăire nu fusese foarte puternică acea stare de eternitate, ci îi dăduse totuşi o anume certitudine la nivel mental, anume că este cu adevărat eternitatea ! Numai că acea impresie nu durase prea mult şi mai tîrziu s-a întrebat şi a întrebat-o pe fiică- sa dacă nu cumva bate cîmpii ! Dalia a liniştit-o, spunîndu-i că numai simplul fapt de a-i vorbi despre eternitate era suficient ca să nu se mai îndoiască nicicînd că acele idei nu puteau proveni din propria-i minte.Mama Daliei era o femeie modestă, fără studii prea multe, care abia dacă terminase şapte clase, iar fata crede că pînă în acea zi mama ei nu pronunţase probabil niciodată cuvîntul eternitate !...Veşnicie poate, dar nu eternitate ...Ei, dar să se mai şi simtă ca fiind eternitatea, asta sigur nu putea fi scornit de mintea ei!...
Singura dovadă palpabilă a trecerii străinului prin casa lor o deţinea fata mai mică, Ilinca.Ea primise în dar de la acel om o figurină înfăţişînd un omuleţ pîntecos care emana multă veselie, fiind executată magistral, aş spune.Chiar te făcea să zîmbesti numai privind-o în treacăt, iar mie îmi vine a crede că acest unic dar avea un tîlc vădit, sugerînd familiei să fie cît mai veseli posibil cu toţii, nu doar cea căreia i se făcuse darul.
Cea mai stranie mărturie aparţine Teodorei, o prietenă a Daliei.În noaptea de dinainte, avusese un vis straniu...Se făcea că urcă pe o scară al cărei capăt se pierdea în tăria cerului.Pe acea scară urcau multe fiinţe şi cînd spun multe, mă refer la miriade de fiinţe umane !...De fapt, cele mai multe din acele fiinţe umane mai mult îi încurcau pe alţii, pentru că nici nu urcau, nici nu coborau, altele se fîţîiau în sus şi în jos, şi puţine urcau efectiv, strecurîndu-se cu greu printre cei leneşi sau adormiţii aflaţi pe toate treptele...Visătoarea a reuşit cumva să ajungă după multă trudă la capătul de sus al scării, care s-a terminat la poalele unui munte, apoi Teodora a urcat cu greu şi acel munte, pentru ca în final să se oprească pe vîrful unui pisc foarte înalt, dar odată ajunsă acolo, visul s-a sfîrşit.
La trezire, a simţit dorinţa de a-i povesti Daliei acel vis, însă unele treburi gospodareşti au reţinut-o acasă o vreme. Ceva mai tîrziu, impulsul de a merge spre moşie a fost atît de puternic, încît a lăsat neterminată treaba din acel moment şi literalmente a zbughit-o la fugă pe drumul cel mai scurt, cu strigătele maică-si în spate.Senzaţia că avea să piardă ceva vital devenise copleşeitoare pe măsură ce se apropia de ţintă.A ajuns totuşi la timp, cînd străinul oferea primele îmbrăţişări.Trăirile ei au fost fascinante din perspectiva mea !...
În timpul îmbrăţişării s-a simţit captivă într-un fel de cilindru, de care a fost foarte nedumerită şi i-a trebuit ceva timp pînă să înţeleagă că acela era corpul ei fizic.Apoi a văzut o lumină în întuneric şi a ştiut că este esenţa ei.De acea lumină s-a apropiat o lumină imensă care a înglobat liminiţa, dar apoi s-a separat de lumina mai mică.Iubirea pe care a simţit-o iradiind din lumina cea mare nu putea fi descrisă în nici una din limbile pămînteşti !...Atunci fata a izbucnit într-un plîns care ne-a uimit pe toţi, pentru că nu-i cunoşteam cauza, dar Teodora, nefiind capabilă de nici o explicaţie, a făcut un gest cu mîna spre a ne da de înţeles că ne va spune mai tirziu şi să stăm liniştiţi, ea retrgîndu-se undeva în altă cameră, unde a rămas mai multă vreme cu ochii închişi, imobilă.
Viziunea ei a continuat astfel ...Cu ochii închişi s-a văzut pe sine însăşi ca o luminiţă alături de multe alte luminiţe, dinspre fiecare emanînd multă iubire.Fiecare luminiţă care dăruia iubire se înălţa şi cobora îndată ce înceta să dăruiască iubire, ca într-un balet cosmic.Apoi a simţit cum iubirea tuturor acelor lumini a contribuit la facerea Pămîntului, cu toate formele de relief, inclusiv a munţilor, a vegetaţiei, apoi crearea animalelor de tot felul, şi toate acestea cu multă – multă iubire iradiind dinspre acele luminiţe fără număr !...Frumuseţea acelei creaţii era, de bună seamă, indescriptibilă !...Bucuria şi armonia şi pacea şi voioşia, dar mai ales iubirea imensă pe care le dăruiau unele altora şi actului creator în sine nu pot fi aproximate nici în cel mai poetic limbaj posibil !...Era cu atît mai multă iuibire, cu cît fiecare ştia fără nici o umbră de îndoială că ei contribuie la crearea lumii în care aveau să trăiască mai tîrziu în corpuri fizice.
După cum avea să-i povestească Daliei mai tîrziu, acea stare de iubire a durat vreo două săptămîni, adică în acel interval de timp, ori de cîte ori privea un copac, un animal oarecare, o floare sau un peisaj natural în ansamblu, îi trimitea o parte din iubirea pe care o simţise iniţial şi primea înapoi , ca o reflexie, mai multă iubire !...
În zilele şi săptămînile care au urmat, atmosfera de la moşie se schimbase radical, cum era şi firesc.Cei de acolo zîmbeau mai des, fiind vizibil mai afectuoşi unii cu alţii.Sigur că ar fi fost minunat ca această stare de lucruri să continue indefinit, numai că după cîteva luni a venit Urgia cea Mare şi cei mai mulţi dintre cei pomeniţi aici au părăsit această lume, iar Teodora s-a închis într-o mănăstire şi n-am mai auzit nimic de ea.Îmi pare că eu sînt singurul martor rămas în viaţă care să povestească despre ziua în care am aflat că sîntem nemuritori ...De atunci au trecut nouăsprezece ani şi încă mă rog la Dumnezeu să-mi dea şi mie bucuria de a trăi propriile povestiri despre infinit şi nemurire, ci nu doar să le relatez pe cele auzite de la alţii. Dar poate ar trebui să mă consolez cu ideea că şi fiinţele ca mine au un rost pe lume, anume de a face legătura între trăitori şi ascultători, rol îndeplinit mai mult sau mai puţin fidel de povestaşi . Iar povestea aceasta, iată, se apropie de sfîrşit, un sfîrşit care ne reaminteşte de început, pentru că, aşa cum spuneam, bărbatul este bucuria lumii, pe cînd femeia - frumuseţea ei.
-->
Răspunsuri