Biciuim firele de iarbă cu talpa bocancului ruptă în amintirea copilăriei. Doar buruienile exaltă, florile își mușcă sângele cu dinții cariați pătând din neglijență clorofila ce se usucă la soare.
Fiecare gară are trenul ei! Fiecare piatră e în casa ei! Doar arbuștii privesc ca niște spectatori indiferenți cum stâlpii de telegraf ciocnesc inutil la poarta cerului. Calea ferată plânge în așteptarea... ploii?! Pământul zace plictisit de liniștea pietrelor, de dorul locomotivelor ce-i apăsau plămânii. Zborul își ascunde aripile în fiecare piatră, în fiecare gară și smulge din iarba bătrână o șoaptă mutată-n retorica unei întrebări fără răspuns: De ce?
Factorul X analizează, într-o pauză de teleportare, strălucirea cercului agățat în muzeul de locomotive. Glasul roților de tren și-a mutat respirația într-un exponat vintage, căci cercul circumscris segmentului rupt din cele două paralele plânge înghesuit printre pietrele cărunte. Doar șinele își zbenguie trupul atâta timp cât linia orizontului respiră curat, fugind de adunătura tristă de fier expirat. Două linii paralele încorsetate în secante atipice nu duc întotdeauna spre infinit.
Cine-a inventat pasul? Furnica prinsă fără bilet de călătorie sau șarpele așezat confortabil pe o bancă tristă de pe peronul plin cu scaieți?
Sângele își mută existența în petale, iar macul, încurcat printre probleme, uită să semneze condica de prezență. Vântul? Posibil să fi plecat cu ultimul tren în concediu, dar se va întoarce când soarele se va îneca în mare și verdele își va schimba haina asudată, demodată și ruptă în coate.
Încercăm să clădim pronumele noi pe scheletul căii ferate, însă iubirea fuge spre nemărginire și noi, noi ne blocăm respirația sudând iluzii și secând perpendicularitatea cuvântului împreună. Suntem două linii paralele! Un el și o ea care aleargă, aleargă dezordonat printre spinii încorsetați în șuruburile secundei ce-a inventat cuvântul „stop”. Amăgire. Paralelism. Lacrimi. Doar jocul continuă cu un nou început, ignorând ideea de cale ferată ruginită de încercări și minciună. Adevărul, ascuns sub pietrele de pe ecartament, refuză să privească soarele în ochi. Un tu și un eu fac echilibristică pe rugina unor sentimente uitând să trăiască cum le dictează clorofila ce fierbe în interiorul fără pată, scrum sau silabe degradate.
Polenul deschide ușa imaginației, mutând culoarea într-un colet trimis destinatarului la... post restant. Viața nu se ascunde în sidef ci-n bolovani de râu scoși la licitație când uzura le-a tras o palmă indigo.
Punctul răsuflă ușurat de povara unui segment de dreaptă vândut on line. Să respirăm anevoios declinarea pronumelui personal sau poate c-ar fi mai bine să dăm cu zarul printre dreptele nemărginite care refuză să-și croiască drumul în teoremă... Ce-ar fi să ne-mbrăcăm existența în croiul unui punct? Scăpăm și de paralelismul incomod, și de pronumele agitat să-și cumpere iubirea la colțul unei pietre masată cu ulei de motor.
Minutele au rupt zborul unui porumbel care exersa echilibristica pasului pierdut pe una dintre șine. Târziu în noapte, pe cealaltă șină, o locomotivă debusolată taie clorofila de pe firele de iarbă îmbătrânite prematur și mută pasul păsării în prăpastia uitării. Un înger i-a împrumutat aripile la masa negocierilor eșuate. Paloarea acțiunii s-a încurcat în flacăra unei lumânări născută din rabat la conștiința planetei. Trei pene sângerânde oftează între două gări, iar destinul șinelor cu tâmpla albită merge mai departe, nu spre plus infinit ci spre verdele din noi cantonat nu-n clorofilă ci-n propria viață. În ploaia de sentimente geometria iubirii invinge!
O săptămână. Un anotimp. Un an... un timp și porumbelului i-au fost confiscate aripile, iar ecartamentul s-a îngustat, s-a mutat în casa cârtiței fără strălucire în ochi. Ce-a rămas? Două linii paralele plimbându-și zilele în subsolul electrocutat de asfalt, mulțime pavată cu viteză și... „urmează stația Pipera.” Tâmpla șinelor e coafată cu viteză, iar clorofila își tricotează zâmbetul în muzeul amintirilor supraterane. „Ușile se deschid pe partea stângă.” Metrou? Nici vorbă! Un tren remaniat în nocturnă cu iz de călătorie în cercul „înscris” paralelelor din ipoteză.
Tâmplele concluziei au asudat șinele, neglijând zăpada instalată definitiv pe ele. Clorofila s-a mutat pe șoseaua Soarelui Răsare și zâmbește fiecărui călător care încearcă să facă autostopul. Zadarnic însă. Fiecare-și vede de respirația sa zgomotoasă și infectată de o tranziție prost înțeleasă. Clorofila plânge, oftează și solicită o derogare de la traiectoria prafului în ochi. Trenul ei, oare, a rămas fără locomotivă?
*****
68 rânduri
-->
Răspunsuri
Parcă am mai citit la un comentariu: pare-se că primele texte sunt "mai literare", mai atent lucrate decât următoarele (cronologic). Şi aş adăuga că alegerea personală a unei poze a dat mai multă libertate autorilor... Aşa şi cu clorofila noastră din tren, din gări, dintre sau dincolo de şine... 3 steluţe! ***
Excelentă! ***
Atenţie la încadrare .- e proză poetică! Felicitări
Am citit şi eu cu mare drag acest prim poem în proză (intitulat de tine) cu fotografie la alegere. Normal că am şi eu observaţiile mele: în primul rând la tine constat o potrivire între imagine şi text. Nu prea cred însă că e poem în proză, eu văd acest text mai mult o proză poetică. Oricum "m-a mişcat" şi îţi acord, dragă Dorina, cu toată preţuirea cele 3 steluţe! ***
Frumoasă incursiune printre amintirile copilăriei.
-
1
-
2
de 2 Următor →