De ce Securitatea nu-l chema pe Manolescu atunci când se întorcea în țară
Aș fi putut, în urma conferinței de presă de la Open Art, să dau o simplă notă pe site-ul ziarului Ring (care nu apare în print sâmbătă) și să pretind că nu am făcut un simplu act de prezență. Mi s-a părut totuși că n-ar fi fair să merg pe varianta asta. Poate că mediatizarea strict profesională, utilă altfel, însă doar cam atât, nu e și cea mai eficientă într-o astfel de situație. De aceea am ales altă variantă, poate mai utilă.
În timp ce ascultam luările de poziție ale lui Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu, din timpul conferinței de presă, îmi tot aminteam ce-mi spusese cu câteva zile înainte Nicolae Manolescu, într-un interviu, cu privire la soarta USR. Mirările mele erau cauzate de poziția de-a dreptul absolutistă a lui Manolescu și de ambițiile sale de patriarh al literaturii române.
Tot ce spun ei acolo este că de ce am eu al treilea mandat? Păi de ce-l am? Pentru că n-am avut pe cine să las în loc! Doar nu era să-l las pe Cipariu, că totuşi n-am înnebunit! (…) Nu puteam să-mi pun coada pe spinare şi să plec, pentru că se ducea totul dracului.
Citește și „N. Manolescu: „Mă interesează să nu-i mai văd la faţă, pentru că sunt nişte ticăloşi”
Deci, în spiritul celei mai pure democrații (socialiste) nu a avut pe cine să lase în loc la conducerea USR și de-aia a modificat statutul pentru a obține un al treilea mandat! Am făcut apoi niște conexiuni cu alegerile USR din 2009, când unul dintre adversari i-a fost Nicolae Breban.
Breban, în 2009: „Scriitorii vor fi dispreţuiţi de toată lumea, şi ultimul băcan va scuipa pe un scriitor”.
Sigur că sunt mulți care au o părere proastă despre Breban. Îl consideră, pe nedrept sau nu – nu judec asta acum – , un personaj detestabil. Ceea ce nu poate fi însă ignorat este însă faptul că, laolaltă și cu Nicolae Manolescu, omul a făcut parte din coteriile literare ale unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Deține câteva adevăruri care ar putea fi reactivate și care ar putea folosi la alimentarea curiozităților celor din tabăra „nehotărâților”. Am să apelez la memoria reportofonului și am să revin cu câteva lucruri din interviul pe care l-am făcut cu Breban în 2009, înaintea alegerilor la președinția USR la care candida chiar împotriva lui Manolescu.
Fie că ne place sau nu, Breban a avut atunci unele premoniții, dintre care una poate fi catalogată drept antologică:
Sunt curios pe cine va alege lumea între mine şi el. Dacă îl va alege pe el, scriitorii vor fi dispreţuiţi de toată lumea, şi ultimul băcan va scuipa pe un scriitor.
Vi se pare că scriitorii, în marea lor majoritate, sunt mai respectați în ziua de azi decât „un băcan”? Eu am senzația că, în afară de câteva nume, scriitorii sunt tratați de opinia publică chiar mai rău. Doar dacă ne gândim la Radu Aldulescu – aproape lăsat pe drumuri în plină iarnă de o decizie a lui Manolescu – și am putea să ne facem o imagine. Nu mai spunem de scandalul de acum, USR – GR-USR, pornit de la povestea cu premiul acordat lui Gabriel Chifu, care aduce constant prejudicii de imagine nu numai uniunii, ci și scriitorilor.
Citește și „Premiul M. Eminescu: „Ștacheta a coborât nepermis de jos”
Scriitorii sunt văzuți de opinia publică, în momentul de față, când rufele murdare se spală în public, ca niște profitori și niște scandalagii. Gândiți-vă, de pildă, la pensionarul de rând, căruia îi vine pe talon o sumă derizorie. Ce gândește el când vede că un „scârța-scârța pe hârtie” ia un fel de bonus de 50% pentru că a scris la viața lui câteva cărți (bune? proaste?) care i-au permis intrarea în USR?
Omul ăsta de rând își extrage din scandal fix drogul care îi alimentează enervarea, frustrarea pe o situație de neînțeles pentru el. Cum, eu care am tras 40 de ani la strung, să iau mai puțin decât unul care s-a plimbat toată ziua, bună-ziua, pe la Paris? Sau eu, „băcan” cinstit, care n-am furat ca alții, mor de foame și n-am medicamente ca să aibă un pârlit de scriitor tot felul de avantaje?
Nu sunt puțini care gândesc așa. În termenii ăștia nici nu prea mai contează de partea cui e dreptatea. Noul președinte USR va trebui să tragă la greu ca să îndrepte deficitul ăsta de imagine – creat de acțiunile sinucigașe ale conducerii uniunii din ultimii ani – al scriitorului român pe care scuipă, acum, și „ultimul băcan”.
Dar hai să vedem ce „perle” mai scotea Breban în 2009.
O grămadă de prieteni mi-au spus să candidez, pentru că sunt nemulţumiţi de Manolescu. Într-adevăr, şi eu sunt nemulţumit, nu de Manolescu, noi am fost de altfel buni prieteni, ci de starea actuală a scriitorului român şi a literaturii române. E mai jos ca niciodată, mai jos decât sub Ceauşescu.
Sunt mulţi scriitori care nu mai scriu cărţi demult şi stau în sărăcie, în mizerie.
O să chem ziariştii, lucru pe care Manolescu nu l-a făcut deloc. Vreau să fac şi un birou de presă la USR, în care o dată pe lună să chemăm ziariştii şi să stăm de vorbă, mai ales că mulţi jurnalişti sunt scriitori.
Numai la noi s-a creat zvonul ăsta, care vine dinspre partea lor şi a unei fete de la România Literară, Ioana Pârvulescu, că tot ce a apărut în România după război nu are valoare. E o minciună, o calomnie. Au zis aşa, că premiile USR timp de 50 de ani sunt toate fără valoare. Aşadar, în juriile USR, în care era şi şeful domniei sale, Nicolae Manolescu, au fost ori numai imbecili, ori ticăloşi.
Privind la toate citatele astea – mai sunt și altele –, parcă Breban nu mai pare atât de detestabil, deși afirmând lucrul ăsta o să-mi pun destulă lume în cap. Totuși, judecând lucrurile la rece, trebuie să recunoaștem că Breban a spus câteva adevăruri care greu pot fi contestate, mai ales după contrele dintre USR și GR-USR, care au scos la iveală opinii surprinzătoare, au reactivat cumva „monștri” precum Mihăeș, Voncu, Daniel Cristea-Enache sau Alex Ștefănescu și au redefinit termeni precum prietenie, loialitate, trădare sau, nota bene, democrație.
„Niki” mergea des la Paris în perioada 1981-1984. M. Lovinescu: „N-a fost chemat la întoarcere la Secu.”
Pe lângă spusele lui Breban, mi-am băgat nasul prin jurnalele Monicăi Lovinescu și am aflat chestii interesante. „Niki”, foarte apropiat de altfel de Ierunci, mergea la Paris, în perioada 1981 – 1984 mai ceva decât un nea Gică amărât la rudele lui de la Caracal. Asta într-o perioadă neagră, când nu oricine avea un pașaport și nu oricine, chiar și cu carnetul ăsta care însemna un fel de libertate, putea să plece la „Parij” când voia.
Dar nu asta e, până la urmă, important. E de văzut comportamentul lui „Niki” în anumite împrejurări. Iată una dintre ele, o notă din 28 octombrie 1981:
Țoiu a fost ales la Asociația București pentru că Manolescu a cerut să se voteze între Chiriță (de la partid) și altul propus de ei: Țoiu. A ieșit, spre marea surprindere a Partidului: Țoiu.
Dincolo de sintagma „contra partidului”, care i se potrivea lui Manolescu la acea vreme, este limpede că „Niki” era, încă de pe atunci, un animal politic. Deprinseseskill-urile necesare ca să manevreze niște alegeri (și să și câștige!) în contra unui adversar redutabil.
O altă notă din jurnalul Monicăi Lovinescu, din 29 noiembrie 1981, scoate la suprafață apucături care, devoalate astfel, ne fac să nu mai avem nicio surpriză în ce privește comportamentul din ziua de azi al celor care au puterea în USR. Iată:
D.R. Popescu încearcă să guverneze acordând câteva avantaje celor mai redutabili adversari ai lui. (Călătoriile lui Doinaș sau Manolescu). (…) Obținând câteva avantaje care tot ar fi venit pentru scriitori (mărirea pensiilor, mai multă hârtie) D.R. presimte că le va înmuia rezistența și va putea guverna singur.
Se vede că Manolescu a făcut școală bună, de vreme ce – inutil să o mai spun pentru cei care cunosc privilegiile de care se bucură camarila manolesciană – a preluat modelul D.R. Popescu și chiar l-a perfecționat (plus bineînțeles metodele de șantaj, care se reduc acum doar la amenințările cu sistarea bonusului la pensie, hârtie au scriitorii, vorba aia, căcălău măria-ta).
Mai dau, deocamdată, un singur exemplu – cu promisiunea că o să revin pe jurnalul Monicăi Lovinescu –, printr-o notă din 27 aprilie 1982, în care se spune că „Manolescu n-a fost chemat la întoarcere la Secu. Sorin Titel, chemat, a refuzat să se ducă.”
Lăsând la o parte frecvența călătoriilor la Paris, care mă face să mă îndoiesc întru câtva de fronda lui Manolescu – până la urmă, călătoriile astea erau bonusuri date de D.R. Popescu pentru „înmuierea rezistenței” – îmi pun întrebarea: de ce Manolescu n-a fost chemat la întoarcere la Secu? N-ar fi avut ce să spună? Nu cred. Securitatea știa că Manolescu îi frecventa pe Ierunci, or Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau targeturi mult prea importante (vezi vehementele luări de poziție ale Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă împotriva regimului Ceaușescu) pentru ca „Niki” să nu fie luat la întrebări la întoarcerea în țară.
În fond, dacă de D.R. Popescu depindea acordarea de avantaje (cum ar fi călătoriile la Paris), ieșirea din țară depindea în ultimă instanță de Securitate. „Niki” n-ar fi putut pleca fără să dea cu subsemnatul – era o practică curentă – și fără să spună, la întoarcere, detalii despre ce a făcut, cu cine s-a întâlnit, ce a vorbit cu cei cu care s-a întâlnit etc. Cu toate astea „Manolescu n-a fost chemat la întoarcere la Secu.” De ce? Am fi curioși să aflăm și noi, muritorii care vedeam pe vremea aia Turnul Eiffel doar în poze.
Răspunsuri