Văzând cât îl defăimară,
Filozoful se frământă,
Uită pana-n călimară,
Căci lumea îl înspăimântă,
Cum se zbate-a prinde clipă
Spre-a o diseca în zece,
Când a timpului aripă
Tot în fugă se petrece...
Sesizând că ridici glasul
Şi-ndrăzneşti să ieşi din turmă,
Îţi găteşte parastasul...
Ba pe drumul de pe urmă
Trei popi îţi cântă prohodu’
Şi-ntr-un discurs sforăitor
Se-mpăunează nerodu’,
Pretins un mare orator,
Enumerându-şi volume
Şi susţinând: „N-ai fost mare,
Chiar mărunt în astă lume,
Pe-orbită... la-ntâmplare!”
Pe când el este ministru,
Doctor şi conferenţiar,
Iară tu, simplu magistru,
Şi acela... „particular”;
Te-mpacă, deci, cu idee,
Că de trăieşti printre pigmei,
Poţi să-nchipui Odisee,
Nu va avea niciun temei;
Când soarta-ţi nedrept atârnă
Doar de-un picior de iamb, troheu,
Liră-n cui propteşte smirnă
În locul tău cânte Orfeu.
UN EPIGON
15.01.2018
-->
Răspunsuri