Iubirea este o temă literară foarte vastă şi importantă, ale cărei origini se leagă de originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, “dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e ca o scânteie divină şi ca sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului”.Iubirea este o temă literară foarte vastă şi importantă, ale cărei origini se leagă de originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, “dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeaşi natură. Dragostea e ca o scânteie divină şi ca sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului”.
Înrudite, prin sens, cu termenul “iubire” sunt termenii “eros” şi “amor”.
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment erotic pentru o persoană de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiraţie şi de afecţiune pentru cineva”. În “Dicţionarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă de abnegaţie către obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate profesională sau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual, este intim legată de formarea personalităţii. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană în plenitudinea sa fizică, morală şi intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şi irepetabile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această calitate. Natura şi rolul îndeplinit de iubire în viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea apare ca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi creatoare (Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno, principiul unificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul german, forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce). Distingând genuri diferite ale iubirii şi considerând-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi gânditori i-au atribuit virtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificare a iubirii şi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioară izvorâtă din cunoaşterea raţională, la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel). Acelaşi dicţionar prezintă erosul sub forma unui “simbol platonician al elanului spiritual către adevăr, bine şi frumos (eros superior) ca şi al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodată erosul aduce plenitudinea şi bogăţia vieţii interioare. În psihanaliză, erosul este ansamblul pulsiunilor vieţii, manifestat prin libido, dominat de principiul plăcerii şi reprimat de viaţa socială (principiul realităţii). Formele de manifestare ale erosului sunt, în consecinţă, ocolite, mascate, simbolice, imaginare. Calea realizării lui superioare, prin creaţie (în sensul platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic într-un sens ideologic şi polemic. Erosul reprimat de civilizaţia industrială se va elibera într-o societate de asemenea liberă de orice constrângeri, imprimând vieţii sociale caracterele jocului, ale fanteziei descătuşate şi armoniei estetice. În viziunea lui E. Fromm, erosul capătă o accepţiune religioasă, religiei revenindu-i, în proiectele sale sociale, rolul de factor aglutinator, ca religie a iubirii. Fără a subaprecia rolul erosului (ca şi al altor funcţii naturale, psihice etc.) ca factor mobilizator al vieţii şi activităţii umane, concepţia materialist-istorică asupra esenţei umane, ca produs al relaţiilor sociale, integrează motivaţiile acţiunii umane într-o viziune globală, unitară ţinând seama totodată de ponderea specifică, de rolul şi importanţa fiecăreia dintre acestea”.
“Cuvântul” pare astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager şi comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeiţei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Există însă şi o Afrodita Urania, patroană a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis”.
Putem spune “că iubirea e direct legată de corporalitate şi frumuseţe. Frumuseţea fiinţei iubite transfigurează lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pământ. Orice iubire adevărată este absolută şi nepieritoare, chiar dacă ea se clădeşte pe teritoriul celei mai flagrante perisabilităţi. Frumuseţea e trecătoare, sensibilitatea se toceşte, corpul îmbătrâneşte”. Iubirea este o parte a intimităţii umane profunde. “Iubirile nu se repetă; orice iubire e un caz particular, unic, absolut şi ireductibil. Câţi indivizi umani, tot atâtea iubiri.Nimeni nu poate trăi iubirea altuia, deşi oamenii seamănă unul cu altul.” În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste deplină, care s-a născut în adâncul unei persoane, nu poate probabil să moară. Rămâne grefată pentru totdeauna în sufletul senzitiv. Circumstanţele – bunăoară depărtarea – îi vor putea împiedica nutrirea necesară, şi atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor sentimental, scurtă vână de emoţie ce va continua să izvorască în subsolul conştiinţei. Nu va muri însă: calitatea ei sentimentală dăinuie intactă. În acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă să se simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. Hazardul o va putea duce de colo-colo în spaţiul fizic şi în cel social. Nu contează: ea va continua să fie alături de cel pe care-l iubeşte. Acesta e simptomul adevăratei iubiri: a fi alături de obiectul iubit, într-un contact şi o proximitate mai profunde decât cele spaţiale. Este o convieţuire de tip vital cu celălalt”. Tot Ortega y Gasset demonstrează că structura sufletească diferită a bărbatului şi a femeii este extrem de importantă în îndrăgostire: “sufletul feminin tinde să trăiască cu o singură axă atenţională, care în fiecare epocă a vieţii sale e fixată asupra unui singur lucru. Pentru a o hipnotiza sau a o face să se îndrăgostească e suficient să-i captăm acea rază unică a atenţiei. În comparaţie cu structura concentrică a sufletului feminin, în psihismul bărbatului se găsesc întotdeauna epicentre. (…) Femeia îndrăgostită se frământă de obicei fiindcă i se pare că nu-l poate avea niciodată în faţa ochilor în integritatea sa pe bărbatul iubit. Îl găseşte mereu cam distrat, ca şi cum, venind la întâlnire, şi-ar fi lăsat dispersate prin lume zone întregi ale sufletului. Şi, viceversa, bărbatul sensibil s-a simţit deseori ruşinat văzând că este incapabil de radicalism în dăruirea de sine, de totalitatea prezenţei aduse în dragoste de către femeie. Din această pricină bărbatul ştie că e totdeauna neîndemânatic în dragoste şi incapabil de perfecţiunea pe care femeia izbuteşte să o confere acestui sentiment”.
Dragostea cunoaşte nimeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste familială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală) şi de dragoste religioasă (adoraţie, veneraţie). “Viaţa şi literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizării fiinţei”.
Dragostea este foarte importantă în mitologie, în special în cea indiană şi în cea greacă. La indieni, această temă reprezintă subiectul principal din numeroase epopei, precum “Mahabharata”, “Ramayana”, “Sakuntala”, “Nara şi Dunaryanti”. În spaţiul occidental, mitologia greacă a dat naştere unui număr însemnat de cupluri celebre, ce au devenit motive literare: Afrodita şi Ares.
categorii forum
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Acest răspuns a fost șters.
-->
Răspunsuri
Interesant! Am citit cu plăcere!!
Mulţumesc frumos Elena!