Din vreascurile vremii

[Maria Calinescu]

Din vreascurile vremii adun azi amintiri,
De mi s-o face frig, din ele fac zidiri,
În care câteodată şi lacrimile-mi plâng
De dorul ce e veşnic, în braţe să te strâng.

Pe zid ce ne desparte am presărat petale,
Din florile luminii am meşterit azi zale,
Cu care, să mă-ncing în nopţile de dor,
De-o bate cate-un vânt aducător de nor.

Când cerul te-a chemat la el, de un destin,
Prăpăstii s-au ivit în care cresc doar spini,
Cerul sortirii s-a ‘norat cu-ndoliat festin,
Iar albul lăcrima şi-n florile de crini.

Eternele chemări ard astăzi de mult dor,
Cătând prin amintiri din vechiul lor decor,
Atunci, când amintirea se naşte din cuvânt,
În sufletul ce doare ne flutură, doar vânt.

Viaţa îmi răspunde din depărtarea mare,
Că drumul este greu ca să ajung la soare,
Să-mi caut steaua mea în tristul ei ungher,
Da, viaţa e o pantă, între pământ şi cer.